01. Poetul Mihai Moșandrei

                                             Poetul Mihai Moșandrei

     Prin 1970, pe când eram elev în primul an la Liceul “Dinicu Golescu”, s-a anunţat că în amfiteatrul școlii va avea loc o prelegere despre poezia franceză. Cum aveam deja cinci ani de studiu al limbii franceze şi, pe deasupra, eram pasionat de literatură, m-am dus plin de curiozitate să asist. Pe scena amfiteatrului (cât de uriaș mi se părea pe atunci!), o domnişoară în jur de 30 de ani, care s-a prezentat a fi poeta Ileana Mălăncioiu (ulterior avea să devină un nume de referință în literatura română contemporană), îl avea ca invitat pe un domn în vârstă,  mărunţel, purtând ochelari rotunzi, cu ramă groasă. Tânăra dovedea mult respect prin felul în care i se adresa şi la început am crezut că, desigur, considerentul diferenţei de vârstă determina în principal această atitudine.

Imediat însă ce invitatul a început să vorbească, mi-am dat seama că am în faţa mea un om cum nu mai cunoscusem până atunci. Ideile insolite pe care le exprima, citarea din memorie a versurilor într-o perfectă limbă franceză, incursiunea în opera unor mari poeţi francezi, dar şi în creaţia unora de care nici măcar nu auzisem până atunci, altitudinea discursului, încărcătura filosofică şi, mai ales, firescul în care totul era învăluit, m-au fascinat cu adevărat. Cel care îmi crease această stare de graţie era poetul Mihai Moşandrei, pe care îl cunoşteam atunci pentru prima oară.

Din momentul acela pentru adolescentul din mine Mihai Moşandrei a căpătat un statut special. Mai mult, era cel dintâi poet „în carne şi oase” pe care îl ascultasem vorbind şi pe care îl puteam regăsi pe străzile Câmpulungului. Stăteam destul de aproape de casa dânsului  şi, ca urmare, intersectările cu poetul erau destul de frecvente. Îl admiram de la distanţă (evident că nu mă cunoştea!) şi constatam de fiecare dată că era altfel decât toţi cei din jur: modul cum era îmbrăcat, felul în care saluta şi vorbea, costumul de vânătoare şi câinele, puşca de vânător, „capul în nori”, toate îmi atrăgeau atenţia. În plus, mai era ceva. Ai mei făcuseră abonament pe atunci la două reviste literare de prestigiu, „Contemporanul” şi „România literară”, pe care le citeam cu pasiune și curiozitate săptămână de săptămână. Din când în când descopeream în paginile lor semnătura lui Mihai Moşandrei şi, în sinea mea, îmi spuneam cu nestăvilită mândrie: „Da, îl cunosc pe acest poet!”

În ianuarie 1986 am publicat în revista „Viaţa românească” primul articol despre Mihai Moşandrei, după ce în vara anului 1985 i-am făcut poetului repetate vizite la Câmpulung, în locuinţa lui din str. Spiru Haret nr.1, pentru a mă familiariza cu o serie întreagă de amănunte privitoare la viaţa şi opera sa. La un moment dat, poetul a scos din scrinul său, devenit apoi legendar în amintirile mele despre dânsul, câteva foi dactilografiate la maşină care cuprindeau un curriculum vitae datat 27 iunie 1985. N-aş putea spune că îl scrisese pentru mine, dar abia după ce acasă am citit în linişte cele trei pagini, însoţite de o addenda cuprinzând inserarea tuturor volumelor sale şi a unor referinţe critice, am înţeles cine este cu adevărat omul care mă fascinase cândva în conferinţa despre poezia franceză. Curiozitatea trezită de lectura acestor pagini, prin care descopeream, dincolo de scriitor, o persoană de un mare caracter, n-am uitat-o nici astăzi.

 

Adrian Săvoiu