02. Profesorul meu de istorie

Profesorul meu de istorie

 

L-am cunoscut în anii ’70, pe când eram elev la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, pe profesorul de istorie Ion Hurdubeţiu. De prima dată când a intrat în clasă mi-am dat seama că omul acela cu zâmbet cald, ajuns la anii maturităţii depline, are o structură diferită de cea a colegilor săi de cancelarie. N-a ţinut să stabilească reguli şi criterii, n-a spus că are anumite pretenţii de la noi (să fim tunşi, să avem matricolă, să fim disciplinaţi, să învăţăm cu sârguinţă etc., etc.) aşa cum proceda majoritatea profesorilor, n-a dat de înţeles că atmosfera la oră trebuie să fie exemplară, n-a cerut nici măcar să fie respectat. Imediat însă, materia predată de el – istoria antică – s-a transformat într-o frumoasă poveste pe care ai fi vrut să o asculţi mereu.

Prin felul în care explica, profesorul avea harul să recreeze lumea Antichităţii sub ochii tăi. Până la Ion Hurdubeţiu istoria însemna, cel puţin pentru mine, ani şi războaie, evenimente ori revoluţii care trebuiau memorate cu mare stricteţe, „ca în carte”. De la el am învăţat că istoria poate fi o fascinantă incursiune în timp, poate fi un „roman” pe care să-l parcurgi filă cu filă, retrăind cele povestite acolo. Nu voi uita niciodată lecţiile din liceu despre Grecia ori vechea Romă, după cum este imposibil să  nu-mi reamintesc descrierea pe care profesorul a făcut-o când ne-a vorbit despre Egiptul antic. Am fost ferm convins atunci că vizitase Egiptul, că fusese la piramide, că admirase Sfinxul ori că urcase spre izvoarele Nilului până la Valea Regilor. Numai un martor ocular ţi-ar fi putut vorbi cu atâta farmec despre toate, dincolo de ceea ce presupunea pregătirea de specialitate.

Mult mai târziu, când nu mai eram elev, l-am întrebat pe fostul meu profesor de istorie dacă fusese într-adevăr în Egipt, o călătorie cât se poate de excentrică pe atunci. Am rămas contrariat şi parcă uşor dezamăgit în adâncul sufletului când am aflat că nu văzuse Egiptul niciodată, că tot ceea ce ne predase era rodul cărţilor şi tratatelor citite. În mintea mea de adolescent numai cineva care fusese acolo ar fi putut să vorbească atât de minunat despre o mare civilizaţie a Antichităţii.

După ce am devenit profesor, m-am întâlnit adesea cu Ion Hurdubeţiu, care se cunoştea bine cu părinţii mei, profesori de asemenea. Se crease între noi o relaţie foarte apropiată, mai ales că fostul meu dascăl locuia în apropiere de mine şi îşi făcuse un tabiet ca în timpul verii să vină în curtea noastră din strada Parcul Mirea, la nr. 11, pentru a sta la umbră, între pomi şi flori. Îi scoteam un şezlong şi când îl „instalam” în marea de verdeaţă, părea a fi unul dintre cei mai fericiţi oameni din lume. În toate istorisirile sale respira aerul unui savant, ceea ce era şi în realitate, căci avea un doctorat luat în Germania şi titlul de „Doctor honoris causa” al Universităţii din Uppsala (Suedia). Limba germană, pe care o cunoştea la perfecţie, şi noţiunile de limbă suedeză îi permiteau să intre în zone culturale inaccesibile multor altora. Aşa, de pildă, la sfârşitul anilor  ’80, lucram la un studiu prin care încercam să dovedesc faptul că regele suedez Carol al XII-lea nu a trecut în 1714 prin Câmpulung, în drum spre ţară, aşa cum susţinuseră N. Iorga, G. I. Ionnescu-Gion, Ioan Răuţescu şi alţii, ci pe Valea Oltului. Profesorul Hurdubeţiu mi-a adus confirmarea celor descoperite de mine prin furnizarea unor informaţii dintr-o istorie a Suediei, netradusă în altă limbă, consultată de el la Universitatea din Uppsala.

Încă de când venisem la Liceul „Dinicu Golescu” am observat că, în particular, în discuţiile dintre ei, niciunul dintre elevii mai mari decât mine, când venea vorba despre Ion Hurdubeţiu, nu îi spunea pe nume. Toţi îi ziceau „Ştabul”. Am preluat şi noi, bobocii, acest apelativ, l-am dus mai departe şi probabil că seriile următoare au făcut acelaşi lucru. Cognomenul „Ştabul”, despre care profesorul trebuie să fi aflat, conţinea în el, poate în mod inconştient, un simbol: Ion Hurdubeţiu n-a fost şi n-a dorit să fie niciodată un şef într-o ierarhie socială, aşa cum arată strict etimologia germană a cuvântului „ştab”, a fost însă „şef” într-o ierarhie a cugetului, a fost un om superior, un aristocrat al spiritului.

 

          Adrian Săvoiu