03. 4 martie 1977

4 martie 1977

 

Vineri 4 martie 1977, București, ora 21,22.

Sunt student la Litere. Stau pe strada Eminescu, la intersecția cu Polonă, lângă Piața Romană. Tocmai am făcut un duș. Încep să mă bărbieresc în fața oglinzii. Deodată casa parcă începe să plutească. Sentimentul că sunt pe un vapor. Apoi zguduituri, din ce în ce mai puternice. Pe verticală. Se stinge lumina. E cutremur!

Fug de la primul etaj, pe scară, spre ieșirea în strada Eminescu. Sunt aruncat din balustradă în perete și invers. Toată casa scrâșnește. Ajung la ușa metalică de la parter, masivă, care dă direct în stradă. Trag cu disperare de clanță. Nu se deschide! Mă cuprind fiorii. Unghiul drept al cadrului metalic se schimbă în permanență și blochează ușa. Cu forța pe care ți-o dă disperarea trag din nou. S-a deschis!

Ies în strada Eminescu. Afară e un iad. Toate luminile sunt stinse. Se aude un vuiet sinistru. Zboară peste tot în jurul meu țiglele de pe acoperișuri. Cad cu bufnet înfundat cărămizile coșurilor care se dărâmă. Fug în mijlocul străzii. Pe celălalt trotuar un trecător se prăbușește lovit de ceva căzut de sus.

Ciudat! Tot asfaltul face valuri. Abia mă pot ține pe picioare. Stâlpii se clatină violent cu scrâșnet, parcă ar fi bătuți de un vânt apocaliptic. Jur împrejur ferestrele crapă și cad. Din interiorul locuințelor alăturate, prin geamurile sparte, aud țipete și urlete disperate de femei. Un calcan al casei de vizavi se dărâmă lângă mine.

Sunt în mijlocul străzii Eminescu, teafăr. Dintr-o dată se face o liniște mormântală. Cutremurul s-a oprit! E complet beznă. Stau înlemnit. Încep să treacă oameni pe stradă. Schimb câteva cuvinte. Timpul se scurge și nu știu ce să fac. Unii spun că ar putea veni o replică. Nu am curajul să mă întorc acasă.

După vreun sfert de oră un domn se oferă să mă țină sub pardesiul lui. Nu înțeleg de ce, chiar dacă e o noapte rece de martie. Îmi pune o aripă a pardesiului pe umeri. Acum pricep. Am pe mine doar pantalonii de trening, așa cum am fugit de la baie. Nimic altceva. Sunt în stare de șoc. Nu îmi e deloc frig. Cu uimire descopăr abia acum că țin în mână, strâns, mașina de ras din baie…

 

Noaptea de 4 spre 5 martie 1977, București.

Sunt în oraș, după cutremur. Merg pe strada Eminescu, spre Piața Romană. Ajung la Coloane. E întuneric beznă. Curentul a căzut. Încerc să traversez bulevardul Magheru pe la trecerea de pietoni. Sunt la un pas de a fi lovit în plin de o mașină. O evit, dar alta e gata să mă izbească. Scap. Nu mai funcționează, evident, niciun semafor. Nu se mai păstrează nicio regulă de circulație. Cei din mașini gonesc orbește să-și caute rudele. Telefoanele nu funcționează.

Trec bulevardul și rămân înlemnit. În fața mea, o porțiune a blocului de pe Magheru, colț cu strada Mendeleev, e prăbușită. Partea dinspre Piața Romană a dispărut. Imensa clădire pare un vapor cu botul intrat în ocean, care se  vede doar pe jumătate din valuri. Privesc uluit dărâmăturile. Nu am văzut niciodată așa ceva. Acum două săptămâni suiam la etajul 5 al acestui bloc. Eram invitat la un ”ceai”, cu alți colegi și colege de studenție. Veneam la petrecerea de aici cu celebrul meu magnetofon Grundig, licență poloneză. Black Sabbath, Pink Floyd, Emerson, Lake and Palmer și toți ceilalți mari, melodii de ultimă oră…

Sunt năuc. O iau pe Magheru spre Universitate. Ajung în dreptul blocului ”Casata”, intersecția cu Nikos Beloianis (azi Take Ionescu). Și el e prăbușit în totalitate. Mă gândesc cu groază că dedesubt sunt oameni. Mai trăiește careva? De acolo, din adânc, nu se aude nimic. Cineva le-a luat parcă dintr-o dată glasul. Am trecut pe aici în urmă cu câteva ore, în drum spre casa de pe strada Eminescu. Intrasem de multe ori în cofetăria de la parter. Se știa, cofetăria ”Casata” avea cel mai bun profiterol din București. Era destul de scump pentru buzunarul meu de student, dar din când în când tot nu ocoleam locul. Acum îmi stătea întinsă la picioare, neputincioasă, amestecată cu toate etajele de sus…

Mai fac doar câțiva pași și ajung lângă blocul ”Scala”. Același peisaj ca la ”Casata”. Și prin fața lui am trecut azi în drum spre casă. Dărâmăturile au ajuns pe carosabil. Aceeași tăcere sinistră. Aș vrea ca din când în când, din adâncuri, să strige cineva după ajutor. Să percep un vaiet măcar. Nu se aude nimic, nu se mișcă nimic. Totul e încremenit. (Mai târziu aveam să aflu că la picioarele mele, chiar acolo, zăcea în acele clipe, înghițit de neant, scriitorul Alexandru Ivasiuc.)

Ajung pe Calea Victoriei. Lângă hotelul Athénée Palace îmi pare schimbat ceva. Da, e adevărat! Vizavi nu mai văd în picioare blocul ”Nestor”. S-a întins atât de mult pe jos încât ultimele sfărâmături aproape s-au unit cu zidul hotelului Athénée Palace. Vechea și selecta cofetărie ”Nestor” de la parter era unul dintre locurile preferate ale studenției mele. Aici găseam aproape intactă, conservată, atmosfera interbelică de care eram fascinat. Mi se părea că servirea era ireproșabilă. Într-o zi, un domn în vârstă, îmbrăcat impecabil, după  moda interbelică, i-a dat o lecție domnișoarei care purta necorespunzător tava…

Mă strecor înfricoșat mai departe. Nu știu încotro să mă mai îndrept. Spectrul morții este pretutindeni, oriunde te-ai duce. Grupuri, grupuri, oamenii se adună în stradă, în fața locuințelor. Au chipuri devastate. Nimeni nu mai are curajul să intre în casă. Din loc în loc merge câte un radio cu tranzistori. Radio București nu comunică nimic. Se transmite numai muzică. La un moment dat, în noapte, aud fâșâitul caracteristic al postului ”Europa Liberă”. Se dă un comunicat: ”În această seară, la București, a avut loc un puternic cutremur. Sunt mulți morți și răniți…”

                                                                                     Adrian Săvoiu

Anunțuri