05. Lupta pentru viață

Lupta pentru viață

 

București, 2014. Duminică rece de februarie. Plec dimineața de acasă, din Titan. Mă îndrept spre Militari. O voi însoți pe Adela într-o călătorie grea la Clinica Universității din Essen, Germania. Este foarte bolnavă. Din decembrie 2013 a intrat  într-un studiu medical în străinătate. Are melanom malign și un tratament novator cu nivolumab i-ar putea salva viața. Merge în Germania din două în două săptămâni. În România căile de vindecare s-au epuizat.

Ajung la locuința Adelei din Militari. Intru. Este întinsă pe pat, cu ochii închiși. Are cearcăne uriașe. Alături de ea e C., sora cea mică. Aflu că nu a putut dormi toată noaptea. Este într-o stare  proastă. Tumora de la braț îi dă dureri îngrozitoare, care nu mai pot fi oprite de nicio medicație. Brațul stâng îi este bandajat. Tumora a spart pielea în mai multe locuri. Din braț se scurge în permanență sânge amestecat cu limfă.

Are febră 38,7. Nu poate vorbi. Nu a mâncat în această dimineață. Fruntea îi este acoperită cu un prosop ud ca să îi scadă temperatura. Alt prosop ud stă peste picioare, în același scop. Mă înfior! Peste circa trei ore trebuie să fim la aeroportul Otopeni pentru zborul în Germania, cu escală. Mi se pare imposibil.

Stau, împreună cu C., pe marginea patului ei. O privim neputincioși. Rămâne în continuare cu ochii închiși. Așteptăm în tăcere. Cine ar avea curajul să-i spună că trebuie să plecăm? E foarte clar. Nu poate fi capabilă să facă astăzi un drum tocmai până la Essen în această stare gravă. Ne uităm cu resemnare cum i se irosește șansa.

La un moment dat, uimire! Adela deschide ochii. Privește în dreapta ceasul de pe noptieră. Se mobilizează. Cu un efort supraomenesc se ridică în capul oaselor. Spune că trebuie să plecăm la aeroport. Nu i-a trecut nicio clipă prin minte că s-ar putea să nu plece. Mă gândesc, rușinat, că eram convins că nu va fi în stare să se ridice.

O ajutăm să se îmbrace. Merg în camera alăturată și îl sun imediat pe doctorul B., chirurg la spitalul Sanador. Este de gardă. Îi solicit să o primească în regim de urgență. Îi spun că în drum spre aeroport trebuie să trecem pe la spital ca să îi reînnoiască bandajul de la brațul stâng. Știu, din experiențele ei anterioare, că sângele și limfa pot fi oprite pentru câteva ore de un bandaj compresiv.

Cu mașina lui C., plecăm de acasă.  Adela este epuizată. O sprijinim ca să poată parcurge mica distanță de la ușă până la mașină. Ne oprim la spitalul Sanador. Doctorul B., ajutat de un asistent, îi reface cu mână sigură bandajul. Suntem în timp. Ne îndreptăm spre aeroport. Pe drum îi este rău. Deschidem geamul la mașină, pentru mai mult aer.

Am ajuns la aeroport. O ducem cu greu până în sala de așteptare. Are bilet de transport special și este luată cu scaunul cu rotile.  Își ia medicamentele ca să poată rezista pe drum. Mă uit la C.; are o tensiune maximă în priviri. Se teme groaznic de drumul care urmează. Ne luăm la revedere de la C. Ne va aștepta la sosire, marți noaptea.

Urc cu A. în avion. Este un zbor spre Düsseldorf, cu escală la Praga. Decolăm. Încearcă să doarmă. Suportă tot zborul cu stoicism, în ciuda durerilor înfiorătoare de la braț. Are o voință de fier. Aterizăm cu bine la Praga. Este luată de la avion de personalul aeroportului în scaunul cu rotile. Facem toate formalitățile pentru continuarea zborului spre Düsseldorf. Vom zbura cu un alt avion. Accesul se face direct de pe pistă. Este un avion mic și nu se poate conecta direct la poarta de îmbarcare.

O mașină de transport special ne duce din sala de așteptare până pe pistă, la scara avionului. Avem prioritate față de ceilalți pasageri. Ajungem primii. Este deja noapte. Coborâm din mașină. Afară ne izbește un ger cumplit de februarie și un vânt tăios. Mă ia groaza când mă uit la avion. O scară îngustă, având trepte foarte înalte, suie până la ușa avionului. Ușa, luminată, pare a fi tocmai în cer. Scaunul cu rotile devine acum inutil. Personalul aeroportului ne comunică faptul că nu există procedură de transport pe această scară. Pasagerul trebuie să se descurce singur. Am presentimentul că drumul spre Essen se poate opri aici.

Adela se prinde cu brațul valid de balustrada scării. Pune piciorul drept pe prima treaptă. O împing din spate cu toată puterea. Trage cât poate de mână și aduce stângul pe aceeași treaptă. Mută apoi brațul mai sus. O împing din nou și mai urcă o treaptă. Răsuflă greu. Este un efort peste puterile ei. Se odihnește. Pornește apoi din nou. Alt pas, altă treaptă, altă odihnă. Totul se repetă istovitor, invariabil, până la ușa avionului. Este drumul Golgotei. Vântul năprasnic de februarie ne-a intrat în oase.

Suntem sus! Ne așezăm pe locurile rezervate, ghidați de stewardese. Nu a venit încă niciun pasager. Am fost aduși la avion înaintea lor. Înăuntru este frig ca afară. Din cabină piloții pornesc compresoarele ca să dea căldură. Se face un curent infernal, cu aer ca gheața. E ca în Arctica. Temperatura devine insuportabilă. Adela are mâinile înțepenite. Dârdâie violent, incontrolabil, din tot corpul. Îi privesc obrazul și văd cum îi tremură carnea pe față. Încerc să o acopăr cu orice am la îndemână.

Aerul începe încet să se încălzească. Vin pasagerii și avionul decolează. Vremea este complet nefavorabilă pentru zbor. Sunt turbulențe teribile. Așteptăm să se potolească pentru a ieși din încordare. Turbulențele nu se opresc, deși am parcurs mai bine de o treime din drumul spre Düsseldorf. Atmosfera devine tot mai tensionată. Stewardesele ies totuși cu măsuța rulantă pe culoar și servesc pasagerii. Au trecut de noi și se îndreaptă spre scaunele din fața noastră. Au dificultăți serioase în a-și menține echilibrul. Apoi, un șoc! Un val uriaș pare a fi lovit avionul. Botul se ridică brusc și coboară instantaneu. Avionul se apleacă pe o aripă. Motoarele scot un sunet ciudat. Senzație de cădere în gol. Luminile încep să clipească și se sting. Cele două stewardese sunt aruncate peste pasageri. Sucurile, cafeaua, apa, tot ce se află pe măsuța rulantă zboară peste tot. Țipete. Panică…

Mă dezmeticesc și mă uit la Adela. Își apasă cu mâna dreaptă inima, care bate să-i spargă pieptul. Are dificultăți mari de respirație. Îi lipsește aerul. Se sufocă. Este în pragul leșinului. Încerc să o liniștesc. Nu-mi răspunde. Îmi dau repede seama că spun stupidități și mă opresc. În ciuda agitației din jur, unii pasageri observă că Adela e în stare critică. Sunt chemate stewardesele. I se aduce apă. Un pasager declară că este medic și se oferă să îi dea un prim-ajutor. Solidaritatea din jur îi face bine. Începe să respire cât de cât normal și evită leșinul. Rămâne însă în continuare cu o spaimă cumplită, pe care nu și-o poate înfrâna tot zborul.

Ajungem pe aeroportul din Düsseldorf. Așteptăm să coboare toți pasagerii. A. se ridică și se îndreaptă spre scara avionului. Este la fel de îngustă, cu trepte înalte. Trebuie să o coboare singură. Mă așez cu o treaptă mai jos și o sprijin să facă primul pas. Cobor apoi încă o treaptă și o sprijin din nou. Este noapte și foarte frig. Mai coboară un pas, apoi încă cu pas, tot așa până ajunge pe pistă. Se sprijină de mine în permanență. Ne ia o mașină pentru transport special până la sala aeroportului. La intrare ne așteaptă cineva cu un scaun cu rotile. Facem formalitățile. Este dusă pe un peron al aeroportului, de unde un tren-navetă ne va transporta până la gara din Düsseldorf.

Suntem la gară. Luăm bilete de la automat pentru Essen. Am bagajul ei în mâna dreaptă, al meu în stânga și rucsacul în spate, cu medicamentele, bandajele și cele necesare pentru un drum lung. Ne îndreptăm spre linia unde va opri trenul. Trebuie coborâtă iarăși o scară până pe peron. Nu este lift, deși suntem în Germania. Simt că mă ia amețeala! Mă duc jos pe peron cu toate bagajele și le las acolo. Urc spre Adela ca să o sprijin. Începem coborârea scării. O ajut să pună un prim pas și în secunda următoare mă uit jos după bagaje, care nu sunt păzite de nimeni. Un nou pas, o nouă privire spre bagaje. Trece o eternitate. A reușit să coboare pe peron și așteptăm trenul.

Reușesc să o urc în tren. Aduc și bagajele. Va fi circa o oră de mers până la Essen. E noapte și nu se vede nimic afară. Opririle sunt anunțate în germană, foarte rapid. Trebuie să fii foarte atent pentru a nu rata stația. Am atenția încordată la maxim. Depășirea stației ar fi o catastrofă în condițiile date. În sfârșit, Essen! Coborâm în gară. Căutăm o stație de taxi. Trag după mine toate bagajele. Ne suim în taxi și ajungem epuizați la hotel.

Noapte grea. Îi crește rapid febra. Nu poate dormi. O doare îngrozitor brațul, cu toate medicamentele luate. Toxinele generate de tumoră îi provoacă transpirații abundente. O ajut să schimbe  pijamaua. Îi usuc părul cu föhnul. Către dimineață schimbă pentru a doua oară pijamaua. Îi usuc din nou părul. Se luminează de ziuă și va trebui să plecăm în curând la Clinica Universității din Essen pentru analize.

E luni dimineață. Nu are voie să mănânce până la analize. Nu știu cum se mai poate ține pe picioare. Mănânc ceva în fugă. Chem un taxi și mergem la clinică. I se ia o tonă de sânge, cu care se umplu mai multe recipiente. Vom vedea mâine dimineață rezultatele. Din nou în taxi și înapoi la hotel. Toată după-amiaza stă în pat și încearcă să dormiteze pentru a mai căpăta putere. Camera de hotel îmi pare o celulă dintr-o închisoare. Vremea trece agonic.

Noapte identică. Febră mare, durere de braț, transpirații, imposibilitatea de a dormi. Nu se vaită. Nu e descurajată de starea în care se află. Eu sunt mai speriat decât ea.

Marți dimineață, Essen. Îi este rău. Are cearcăne mari și este din nou albă la față. Orele de nesomn își fac efectul. O ajut să se îmbrace. Coborâm la micul dejun. Încearcă să mănânce. Nu are poftă de mâncare, dar se silește să înghită câte ceva. Luăm taxiul și mergem la Clinica Universității. În jurul orei 9 este programată să facă perfuzia cu nivolumab, care i-ar putea salva viața.

Intrăm în camera din clinică unde se face perfuzia. Vine doctorița. Dezastru!!! Analizele i-au ieșit foarte prost. Nu poate face perfuzia pentru că nimeni nu își asumă riscul. Rămânem muți. Tot efortul ei de ajunge de la București până aici a fost în zadar! Ne uităm unul la altul fără a putea spune un cuvânt. Doctorița îi comunică programul următor. Va face două săptămâni tratament la București pentru ca parametrii analizelor să se îmbunătățească și să îi permită  perfuzia. Lunea viitoare  trebuie să fie din nou la Essen pentru o tomografie care să constate dacă leziunile au stagnat sau au progresat. Cealaltă luni, peste două săptămâni, va reveni la Essen pentru a încerca să facă perfuzia cu nivolumab, dacă analizele i-o vor permite în urma tratamentului.

Nu mai e nimic de făcut. Două asistente îi schimbă bandajul făcut în țară la spitalul Sanador. Sângele și limfa au pătruns prin cel vechi. Știm că rana deschisă de la braț se poate oricând infecta. Mulțumim și ne luăm la revedere de la personalul medical al clinicii. Poate data viitoare vom reuși, cu mai multă șansă.

Întoarcere la hotel cu taxiul. Deznădejde uriașă în suflet. Cuvintele sunt puține. E vremea prânzului. Trebuie să strângem bagajul ca să ne întoarcem în țară. Totul trebuie acum luat de la capăt, în sens invers: taxiul până la gara din Essen, trenul până la gara din Düsseldorf, trenul-navetă până la aeroportul din Düsseldorf. Apoi, pe altă rută, zborul la München, escală, schimbarea avionului, reîmbarcare, zbor până la București. E amețitor!

*

Miercuri, ora 00,30, București. Aterizăm pe aeroportul din Otopeni. A suportat înlănțuirea de infern a etapelor întoarcerii. Nu știu de unde a avut atâta putere. Este luată de la avion în scaunul cu rotile. În sala de așteptare este C. Ne ia cu mașina. Comunicăm sumar strictul necesar. Eșecul deplasării ne apasă pe toți. Ajungem în Militari spre 2 noaptea. O așezăm în pat. Cercul se închide. Au trecut 65 de ore de la plecarea de acasă. Mi se pare supraomenesc tot ce a făcut în acest răstimp. Nu găsesc un echivalent pentru acest exercițiu unic de voință.

Îmi iau mașina și mă întorc la mine, în Titan. E 3 dimineața. La 7,30 trebuie să fiu în clasă și să predau literatură ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi fac planul. Mâine (adică azi) trebuie cumpărate alte bilete de avion pentru Essen, alte asigurări de sănătate, căutată altă cazare la hotel…

Duminică Adela va pleca din nou la drum, cu parcurgerea tuturor etapelor. Ascensiunea spre Everest continuă…

 

                                                                                                   Adrian Săvoiu

Anunțuri