06. Atunci l-am regăsit pe Tata…

Atunci l-am regăsit pe Tata…

 

Când Tata a dispărut fulgerător de o leucemie galopantă nu aveam decât 19 ani neîmpliniți. Eram un adolescent care se încăpățânase să descopere totul de unul singur. Orice venea de la el întâmpinam, pe vremea aceea, cu fronda specifică vârstei. În anii de până la plecarea lui grăbită niciodată nu am stat de vorbă pe îndelete cu el. Credeam că voi avea în viitor tot timpul din lume. N-avea să fie așa. M-am trezit dintr-o dată, când nu mai era, cu un dor cumplit de el. Zile la rând m-am uitat înspre poartă ca să îl văd venind…

La scurt timp după moartea sa, într‑unul dintre visele mele se făcea că plecase de acasă pentru o perioadă lungă. Era ciudat că nu se mai reîn­torcea. De la un anumit moment, întâmplările visului îmi dă­deau a înțelege că plecarea lui era definitivă și revenirea nu se va mai produce. Începusem să înțeleg, chiar și în vis, că n-o să-l mai revăd niciodată.

Am plecat atunci în căutarea lui și l‑am redescoperit, de-a lungul anilor, prin vechi fotografii, scrisori, însem­nări diverse, acte de familie, mărturii de la foști elevi de-ai lui, prieteni și cunoscuți. Am cercetat, filă cu filă, tot ce fusese scris de mâna lui. Am păstrat, aproape cu sfințenie, tot ceea ce îi aparținuse. Dintre urmele trecerii sale prin această lume una mi‑a atras cu precădere atenția: mulțimea consemnărilor lui despre Mateiu I. Caragiale.

Tata urmase, în perioada interbelică, Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din București. Îi audiase, la cursuri, pe marii Nicolae Iorga, Mircea Eliade ori Constantin Rădulescu-Motru. În anul 1986, având presentimentul că aș putea face o descoperire importantă, am mers la arhivă și i‑am căutat teza de licență. Doamna care lucra în arhiva aflată la demisolul Facultății de Drept mi‑a mărturisit că șansele sunt minime. De ce? Lucrările de licență din perioada interbelică au trecut prin două „filtre”: bombardamentul asupra Universității în anii războiului și, ulterior, casarea, fiind păstrate doar cele mai valoroase teze. Cu multă bună‑voință mi‑a adus un registru uriaș unde erau înregistrate toate lucrările păstrate. Mi-a spus să caut acolo. La litera „S” am găsit trei pagini cu autori și titluri: am trecut de prima pagină, am trecut de a doua și, pe cea de‑a treia, când îmi pierdusem orice speranță, la antepenultima poziție, am citit cu o bucurie imensă: ”Săvoiu I. Benone, Mateiu I. Caragiale – omul și opera (1936)”. Numărul de inventar era 270. Mi‑a fost adus atunci un caiet dictando de 48 de file, scris îngrijit, de mână, aproape caligrafic, cu cerneală albastră. Am recunoscut imediat, cu emoție, scrisul Tatei. M-am apucat imediat să-i citesc lucrarea. După multe insistențe, cu mare greu­tate, și lăsând ca gaj actul meu de identitate, am reușit să fac o copie xerox. În ultimii ani ai comunismului chiar și o banală xerografiere de­venise ceva semiclandestin.

În anul 2006 am publicat în ”Limbă și literatură română”, revista Societății de Științe Filologice, capitolul final din teza Tatei despre Mateiu I. Caragiale, probabil prima cercetare asupra operei mateine în ansamblu. Ecourile au fost favorabile. Am luat atunci hotărârea de a tipări întreaga lucrare. Vechea copie xerox din 1986 îmi crea însă ceva dificultăți în lecțiunea unor cuvinte, mai ales pentru pasajele citate în franceză. Era și o paralelă cu fragmente din romanul ”Idiotul” al lui Dostoievski, încă netradus la noi și folosit printr-o traducere franceză.

Am pornit, după douăzeci de ani, spre aceeași arhivă de la Facultatea de Drept în care descoperisem lucrarea.  Am intrat în același birou de la demisol. Am căutat cu privirea pe doamna de odinioară. Nu mai era, probabil se pensionase. În birou erau acum trei dudui. După ceva timp, una m-a băgat în seamă. Îi spun că vreau să consult teza de licență a Tatei. Îi comunic autorul, titlul și anul. Se uită la mine cu o privire nedumerită. ”1936?” ”Da”, confirm eu. Uimirea îi crește și mai mult. Prin mimică îmi dă sentimentul că i-am solicitat un document de dinainte de Iisus Hristos. Îmi spune că nu a mai venit cineva care să ceară ceva de o asemenea vechime. Încerc să-i sar în ajutor. Îi vorbesc de registrul cercetat de mine cu exact douăzeci de ani în urmă, de lucrarea pe care am xerografiat-o. Îi dau numărul de înregistrare din acest registru: 270. Răspunsul vine sec. Nu există niciun registru. Nu există nicio lucrare. Îmi poate da spre consultare lucrări de licență de acum doi-trei ani. La insistențele mele, îmi face hatârul și se consultă cu celelalte două colege. Același răspuns. Nu au niciun registru, nu au nicio lucrare din 1936. Ca să scape de mine, mă trimit la secretariat să fac o cerere. E clar. Abandonez.

Mă întorc acasă și mă apuc de lucru. Din când în când mă poticnesc la câte un cuvânt din copia xerox. Nu disper. Iau lupa, compar literele cu altele asemănătoare, fac apel la cuvinte din alte manuscrise și găsesc soluția. Cu toată truda, lunile acestea de aplecare febrilă asupra textului scris în 1936 nu au trecut în zadar. După trei decenii de la despărțirea noastră, impusă de legile firii, lucrând la publicarea tezei de licență, am avut sentimentul ferm că l-am regăsit pe Tata.

 

                                                                                              Adrian Săvoiu

 

 

Anunțuri