07. Întâlnirea cu Victor

  Întâlnirea cu Victor

 

Dintre oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii, doi m-au marcat pentru totdeauna: poetul Mihai Moşandrei şi Victor Spătăruş. Despre Mihai Moşandrei am avut mai multe prilejuri să scriu şi să vorbesc. Dacă relaţia noastră de prietenie, în ciuda marii diferenţe de vârstă, şi-a pus amprenta pe anii tinereţii mele, în perioada maturităţii hazardul mi l-a scos în cale pe Victor.

Victor Spătăruş nu mi s-a părut niciodată o fiinţă din această lume. Prin tot ce spunea, prin tot ce gândea, nu avea nimic din caracteristicile omului comun. În Victor s-au adunat, filtrate până la esenţă, trăsături dintre cele mai diverse: o sensibilitate demnă de epoca romantică, o profundă cultură religioasă, o înţelegere rară a legilor universale ale fizicii, un talent de miniaturist medieval în a lucra icoane în intarsie. Drept urmare, Victor a fost – în egală măsură – un poet, un teolog, un fizician, un artist plastic, chiar un enciclopedist.

Orice convorbire pe care am purtat-o cu Victor s-a transformat, de la sine, într-un adevărat seminar universitar. Conversaţia era plăcută, incitantă, dar dificilă şi nu de puţine ori contrariantă. Nu aveam în faţă un interlocutor comod, ci un spirit răzvrătit. Puţini dintre cei care au fost în preajma lui l-au înţeles cu adevărat şi, în consecinţă, pentru mulţi a trecut aproape neobservat mai tot ce avea profund şi durabil în sufletul său.

Chiar de la primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Victor m-a stăpânit sentimentul că am în faţă un om diferit de toţi ceilalţi. Ochii săi vii, strălucitori, mi-au lăsat impresia că dincolo de ei se ascunde un întreg univers misterios. Privirea lui – imposibil de a-i găsi vreun termen de comparaţie – avea cea mai mare intensitate pe care am perceput-o vreodată.

Una dintre cele dintâi întâlniri ale noastre a fost definitorie pentru mine. Puţinele discuţii pe care le purtasem până atunci cu Victor fuseseră pur intelectuale şi, în mod cert, până în clipa aceea niciunul dintre noi nu cunoştea nimic despre biografia celuilalt. La un moment dat Victor s-a uitat ţintă în ochii mei (am avut atunci senzaţia că privirea lui a trecut dincolo de mine) şi a început să-mi spună ce „vede”. Întâmplările îmi păreau cunoscute şi nu ușor am înţeles că Victor îmi descria un „episod” din existenţa mea, petrecut cu puţin timp înainte de a împlini 20 de ani. Evident, nu discutasem niciodată cu el despre acel „episod” al adolescenţei mele, nu făcusem niciodată vreo referire la acesta. Privindu-mă drept în ochi, Victor mi-a reconstituit cu o uimitoare acurateţe întâmplările de odinioară. Le ”vedea”. Am rămas uluit şi puţin înspăimântat. Totul, dar absolut totul din descrierea lui, se potrivea cu realitatea. Firea mea raţională, aşezată, s-a cutremurat din temelii şi de atunci, în forul meu interior, ceva n-a mai rămas ca înainte.

Episodul acesta n-a fost unul izolat. Ulterior, în repetate rânduri, pe neaşteptate, Victor îmi spunea că „vede” în ochii mei ceva. Şi atunci, cu o precizie dezarmantă, îmi descria un alt moment al vieţii despre care, desigur, nu purtasem niciodată vreo conversaţie. Mai târziu, când ne cunoşteam  bine, l-am rugat să-mi explice fenomenul prin care îmi putea „citi” gândurile. Mie, ca şi altora. Am aflat atunci că graţie unei rarisime înzestrări, putea „să vadă” prin intermediul energiei degajate de privirea interlocutorului procesele interioare ale creierului. „Tot ceea ce gândeşti exteriorizezi prin propriii tăi ochi, şi eu văd aceasta”, mi-a spus atunci Victor.

Deşi eram doi oameni foarte diferiţi, am descoperit repede alături de Victor bucuria pe care ţi-o poate da o mare prietenie. Imensa diferenţă de viziune dintre noi a creat, în mod straniu, o perfectă  armonie  a contrariilor, o „coincidentia oppositorum”. Am putut astfel să-l descopăr pe „Victor cel adevărat”, cel care nu se dezvăluia trecătorului grăbit prin viaţa sa. Am devenit martorul unui fel de a înţelege lumea cum nu mai cunoscusem până la el şi mi-a fost limpede că asupra acestui om minunat se coborâse harul divin.

Nu faptul că Victor putea să-mi descrie episoade din propriul meu trecut (pe care nu i-l mărturisisem niciodată) şi să-mi vorbească despre întâmplări viitoare (care ulterior s-au adeverit) m-a apropiat atât de mult de această figură fascinantă. Dacă urmăresc toată corespondenţa pe care mi-a trimis-o vreme de câţiva ani, cred că am avut privilegiul a mă considera unul dintre cei mai buni prieteni ai acestui iluminat. Astfel treptat, treptat l-am cunoscut pe Victor-poetul, pe Victor-teologul, pe Victor-artistul plastic, pe Victor-inventatorul, înregistrat cu brevet la O.S.I.M.

După ce Victor ne-a părăsit pentru totdeauna, am redeschis în mai multe rânduri mapa unde am adunate toate manuscrisele şi documentele pe care el, cu mare bucurie, mi le dăruia. I-am recitit poeziile, i-am reparcurs eseurile pe teme religioase, i-am admirat din nou analizele pe marginea unor texte eminesciene ori a baladei Meşterul Manole, interpretată pe baza simbolurilor biblice. Părerile lui diferă în mod radical de ale mele, interpretările lui mă contrariază şi astăzi, convingerile mele sunt cu totul altele, dar acestea nu m-au împiedicat să-i admir, fără rezerve, harul, capacitatea intuitivă şi puterea de asociaţie.

Presimţind că „timpul nu mai are răbdare”, l-am îndemnat pe Victor, încă de la primele noastre întâlniri la Câmpulung, să scrie, ca astfel ideile lui să rămână. Cuprins de febra scrisului, Victor n-a mai avut vreme să revină asupra celor aşternute pe hârtie. Ceva l-a împins să meargă mai departe, şi mai departe, fără să se mai uite în urmă. De aici unele fraze mult prea lungi pentru a-şi păstra limpezimea, de aici unele texte sunt dificil de urmărit la lectură. Dacă însă vei şti să dai la o parte subţirele strat de cenuşă, vei găsi cu siguranţă în adâncime diamantul. Dintr-un anumit punct de vedere Victor îmi pare a se asemăna cu Petre Ţuţea. Toată strălucirea lui a stat în dialog, în cuvântul viu rostit, şi fericiţi sunt aceia care i-au putut fi alături în ceasuri de taină.

Retras, adesea incomod prin verticalitatea sa, necanonic, profund moral, modest şi reţinut, îmbinare de monah şi de mirean, om al adevărului absolut, Victor Spătăruş  rămâne astăzi, la zece ani după plecarea sa, un mare necunoscut.

 

  Adrian Săvoiu

Reclame