07. Întâlnirea cu un iluminat

  Întâlnirea cu un iluminat

 

 Dintre câmpulungenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii, doi m-au marcat pentru totdeauna: Mihai Moşandrei şi Victor Spătăruş. Despre Mihai Moşandrei am avut mai multe prilejuri să scriu şi să vorbesc în legătură cu orizontul care mi-a fost deschis de întâlnirea cu acest om. Dacă relaţia noastră de prietenie, în ciuda imensei diferenţe de vârstă, şi-a pus amprenta pe anii tinereţii mele, în perioada maturităţii hazardul mi l-a scos în cale pe Victor Spătăruş, care prin harul şi intuiţia sa, ambele ieşite din comun, m-a uimit şi m-a fascinat de fiecare dată.

N-am scris niciodată despre Victor şi de la plecarea lui grăbită dintre noi în primăvara anului 2008 m-a apăsat parcă în permanenţă un sentiment de vinovăţie pentru că am amânat atât evocarea de acum. Am amânat, lăsând timpul să-şi facă efectul, pentru a-mi atenua, speram, senzaţia ciudată a întâlnirii cu un iluminat. Efectul a rămas însă acelaşi, nealterat, până astăzi.

Victor Spătăruş nu mi-a părut niciodată o fiinţă din această lume. În tot ceea ce spunea, în tot ceea ce gândea, nu avea nimic din trăsăturile omului comun. În Victor s-au adunat, filtrate până la esenţă, trăsături dintre cele mai diverse: o sensibilitate demnă de epoca romantică, o profundă cultură religioasă altoită pe o capacitate neobişnuită de interpretare a textului biblic, o înţelegere temeinică a legilor universale ale fizicii, un talent de miniaturist medieval în a lucra icoane în intarsie, o cultură generală care îi permitea să abordeze orice domeniu al cunoaşterii. Drept urmare, Victor a fost – în egală măsură – un poet, un teolog, un fizician, un artist plastic, un enciclopedist.

Orice convorbire pe care am purtat-o cu Victor Spătăruş s-a transformat, de la sine, într-un seminar universitar. Conversaţia era plăcută, incitantă, dar dificilă şi nu de puţine ori contrariantă. Nu aveam în faţă un interlocutor comod, ci un spirit răzvrătit. Puţini dintre cei care au fost în preajma lui l-au înţeles cu adevărat şi, în consecinţă, pentru mulţi a trecut aproape neobservat mai tot ce avea profund şi durabil în sufletul său.

Chiar de la primele cuvinte pe care le-am schimbat cu Victor m-a stăpânit sentimentul că am în faţă un om diferit de toţi ceilalţi cunoscuţi într-o împrejurare sau alta. Ochii săi vii, strălucitori, îţi lăsau pe dată impresia că dincolo de ei se ascunde un întreg univers misterios. Privirea lui – imposibil de a-i găsi vreun termen de comparaţie – avea cea mai mare intensitate pe care am perceput-o vreodată.

Una dintre cele dintâi întâlniri câmpulungene ale noastre a fost definitorie pentru mine. Puţinele discuţii pe care le purtasem până atunci cu Victor fuseseră pur intelectuale şi, în mod cert, în clipa aceea niciunul dintre noi nu cunoştea nimic despre biografia celuilalt. Ştiam, eventual, în linii mari, ce şi cum gândeşte. La un moment dat Victor s-a uitat ţintă în ochii mei (am avut atunci senzaţia că privirea lui a trecut dincolo de mine) şi a început să-mi relateze ce „vede”. Întâmplările îmi păreau foarte cunoscute şi imediat am înţeles că Victor îmi descria un „episod” din existenţa mea, petrecut cu puţin timp înainte de a împlini 20 de ani. Nu discutasem niciodată cu el despre acel „episod” al adolescenţei mele, nu făcusem niciodată vreo referire la acesta. Privindu-mă drept în ochi, Victor mi-a reconstituit cu o uimitoare acurateţe întâmplările de odinioară. „Le vedea”, cu toate că datau de trei decenii. Am rămas uluit şi puţin înspăimântat. Totul, dar absolut totul din descrierea lui, se potrivea cu realitatea. Firea mea raţională, aşezată, s-a cutremurat din temelii şi de atunci, în forul meu interior, ceva n-a mai rămas ca înainte.

Episodul acesta n-a fost unul izolat. Ulterior, în repetate rânduri, pe neaşteptate, Victor îmi spunea că „vede” în ochii mei ceva. Şi atunci, cu o precizie dezarmantă, îmi descria un alt moment al vieţii mele despre care, evident, nu purtasem niciodată vreo conversaţie. Mai târziu, când ne cunoşteam foarte bine, l-am rugat să-mi explice fenomenul prin care îmi putea „citi” gândurile. Mie, ca şi altora. Am aflat atunci că graţie unei rarisime înzestrări, putea „vedea” prin intermediul energiei degajate de privirea interlocutorului procesele interioare ale creierului. „Tot ceea ce gândeşti exteriorizezi prin propriii tăi ochi, şi eu văd aceasta” – mi-a spus atunci Victor.

Deşi eram doi oameni foarte diferiţi, am descoperit repede alături de Victor bucuria pe care ţi-o poate da o mare prietenie. Imensa diferenţă de viziune dintre  noi a creat, în mod straniu, o perfectă  armonie  a contrariilor, o „coincidentia oppositorum”. Am putut astfel să-l decriptez pe „Victor cel adevărat”, cel care nu se dezvăluia trecătorului grăbit prin viaţa sa. Am devenit martorul unui fel de a înţelege lumea cum nu mai cunoscusem până la el şi mi-a fost limpede că asupra acestui om minunat se coborâse harul divin.

Nu faptul că Victor Spătăruş putea să-mi descrie episoade din propriul meu trecut (pe care nu i-l mărturisisem niciodată) şi să-mi vorbească despre întâmplări viitoare (care ulterior s-au adeverit) m-a apropiat atât de mult de această figură fascinantă. Dacă urmăresc toată corespondenţa pe care mi-a trimis-o vreme de câţiva ani, cred că am avut privilegiul a mă considera unul dintre cei mai buni prieteni ai acestui iluminat. Astfel treptat-treptat l-am cunoscut pe Victor-poetul, pe Victor-teologul, pe Victor-artistul plastic, pe Victor-inventatorul, înregistrat cu brevet la O.S.I.M. Cine se va interesa de invenţia sa privind motorul termic (rămâne ca viitorul s-o valideze dacă într-adevăr este revoluţionară, aşa cum mi-a prezentat-o) nu trebuie să se lase înşelat că alături de el se mai află înscris încă un nume. Victor este singurul inventator, şi doar o împrejurare conjuncturală, de natură strict pecuniară, a făcut ca, fără convingere, să-şi ia un asociat pentru a putea să-şi breveteze invenţia.

După ce Victor ne-a părăsit pentru totdeauna, am redeschis în mai multe rânduri mapa unde am adunate toate manuscrisele şi documentele pe care el, cu mare bucurie, mi le dăruia. I-am recitit poeziile, i-am reparcurs eseurile pe teme religioase, i-am admirat din nou analizele pe marginea unor texte eminesciene ori a baladei Meşterul Manole, interpretată pe baza simbolurilor biblice. Părerile lui diferă în mod radical de ale mele, interpretările lui mă contrariază şi astăzi, convingerile mele sunt cu totul altele, dar acestea nu mă împiedică o clipă să-i admir, fără rezerve, harul, capacitatea intuitivă şi puterea de asociaţie.

Presimţind că „timpul nu mai are răbdare”, l-am îndemnat pe Victor, încă de la primele noastre întâlniri la Câmpulung, să scrie, ca astfel ideile lui să rămână. Cuprins de febra scrisului, Victor n-a mai avut vreme să revină asupra celor aşternute pe hârtie. Ceva l-a împins să meargă mai departe, şi mai departe, fără să se mai uite în urmă. De aici unele fraze mult prea lungi pentru a-şi păstra limpezimea, de aici unele texte dificil de urmărit la lectură. Dacă însă vei şti să dai la o parte subţirele strat de cenuşă, vei găsi cu siguranţă în adâncime diamantul. Dintr-un anumit punct de vedere Victor Spătăruş îmi pare a se asemăna cu Petre Ţuţea. Toată strălucirea lui stă în dialog, în cuvântul viu rostit, şi fericiţi sunt aceia care i-au putut fi alături în ceasuri de taină.

Retras, adesea incomod prin verticalitatea sa, necanonic, profund moral, modest şi reţinut în a-şi promova propria creaţie, îmbinare de monah şi de mirean, om al adevărului absolut, Victor Spătăruş va rămâne, cu siguranță, un mare necunoscut.

 

  Adrian Săvoiu