09. Dragostea ieșită prin retină

Dragostea ieșită prin retină

 

În fiecare an vin la sesiunea de comunicări a Muzeului Municipal din Câmpulung. De multă vreme este un ritual de la care nu pot lipsi. Tocmai am sosit în oraș. Sunt în sala mare a Primăriei. După ce am ascultat câteva comunicări, într-o scurtă pauză, o domnișoară din stânga mea mă întreabă cum mi se pare sesiunea. Mă uit la ea și îmi dau seama că nu o cunosc. Are în jur de 30 de ani și e foarte vioaie. Mă declar mulțumit de calitatea comunicărilor. Schimbăm câteva cuvinte și descoperim cunoștințe comune în Câmpulung. Îmi spune cum se numește și cine îi sunt părinții. În acel moment, brusc, mi se deschide în minte o fereastră. Uimire! E parcă o mutare magistrală a unui mare maestru pe tabla de șah…

… Mă trezesc cu trei decenii în urmă. Este un început de vară. Am 19 ani și mă plimb împreună cu R. pe bulevardul din Câmpulung. R. este marea mea iubire din anii de liceu. O poveste despre care se vorbea în toată școala, uneori chiar și în cancelarie, după cum mi-a spus mai mult pe șoptite profesoara de limba română. Amândoi împingem pe bulevardul străjuit de teii înfloriți, ușor amuzați de situație, un cărucior de copil. E lume multă la plimbare. Destule priviri se îndreaptă asupra noastră. În cărucior se află o fetiță de câteva luni. Ne întâlnim cu niște prieteni. ”Ce bine vă stă împreună în noua postură!”, vine o remarcă. Zâmbim și nu dăm explicații despre ”noua postură”. Mergem mai departe în josul bulevardului. Ne-am mai plimbat pe aici și altădată, dar acum căruciorul și fetița din el schimbă întreaga percepție asupra noastră. Privirile sunt atrase ca de un magnet. ”Să vă trăiască, să vă trăiască!”, ne întâmpină direct, cu subînțeles, alt glas dintr-un grup de cunoscuți. Și ei și noi știm însă că urarea ascunde, bineînțeles, o glumă. Amândoi zâmbim din nou. Fetița de câteva luni nu este, evident, a noastră, așa cum s-ar deduce. E a lui G., iar G. este sora mai mare cu un an a lui R.

Fereastra deschisă în minte mi se închide. În sala Primăriei, după 30 de ani, o am în față chiar pe fetița din cărucior, copilul de altădată cu o piele foarte albă. Îi spun ce mi-am amintit. Este evident mirată. Pare ceva desprins dintr-un roman. După ce sesiunea de comunicări se termină, îmi iau la revedere și mă despart de domnișoara pe care tocmai am redescoperit-o după un noian de ani. Mă îndrept spre casă, casa copilăriei și adolescenței mele de la Câmpulung. Pe drum R., marea dragoste de altădată, nu îmi iese din minte nicio clipă. Nu m-am mai gândit de atâta vreme la ea…

… Am fost colegi de clasă la Liceul ”Dinicu Golescu”. Într-a X-a ne-am nimerit amândoi pe rândul de la fereastră. Stătea în banca din fața mea. Venea la școală, se așeza și rămânea astfel tot timpul, cu spatele la mine. Nu-i vedeam chipul, ci doar uniforma albastră. R. nu se întorcea la bancă niciodată, așa cum făceau toți ceilalți și cum procedam și eu când aveam nevoie de ceva. Comunicările dintre noi erau minime, doar strictul necesar legat de școală. După câteva săptămâni de la începutul cursurilor, într-o pauză n-a mai ieșit în recreație cu M., colega de bancă și cea mai bună prietenă. Din banca ei s-a întors către mine și a rămas așa. Am fost foarte surprins. Am început să vorbesc cu ea. Dintr-o dată am descoperit-o într-o altă ipostază. O vedeam acum parcă pentru prima oară, cu toate detaliile trăsăturilor feței, cu părul negru și ochii foarte negri. Era pentru prima oară altfel. Mi s-a părut brusc că e mult mai frumoasă decât înainte. Nu ne-am mai mișcat de acolo toată pauza și am conversat până a sunat de intrare și a venit profesorul. Au urmat și alte pauze în care amândoi am rămas în bancă, vorbind, în timp ce toți ceilalți colegi ieșeau afară din clasă. În zilele următoare o urmăream de la fereastra clasei cum vine la școală și îi făceam cu mâna. Așa a început totul…

Ajung acasă și arunc pe masă mapa de la sesiunea de comunicări. Caut febril în bibliotecă un volum de versuri. E un cadou pe care R. mi l-a făcut în ultimul an de liceu. Avea și dedicație. Volumul era scris de Ileana Mălăncioiu și avea un titlu foarte frumos: ”Crini pentru domnișoara mireasă”.  Cartea abia apăruse la editura ”Cartea Românească”, în 1973. Desenul de pe copertă mi-a rămas întipărit în minte. Mi s-a părut pe vremea aceea că, prin titlu, e o carte predestinată, că R. mi-a transmis indirect un mesaj cu o mare încărcătură privind viitorul nostru. Aveam s-o cunosc mai apoi, prin 1988, în redacția revistei ”Viața românească” din București, pe autoare: poeta Ileana Mălăncioiu. Deși îi știam și alte cărți, nu o puteam lega decât de acest volum de versuri. I-am spus Ilenei Mălăncioiu că i-am citit volumul de poezii și a rămas puțin mirată că își mai aduce aminte cineva de el atât de precis, cu detalii. Evident nu i-am mărturisit că totul era în legătură cu R.

Acasă deschid ușa șifonierului din camera mea de elev, unde păstrez cutia cu scrisori primite în liceu de la R. Iau una la întâmplare. Are pe ea ștampila poștei: ”26. 10. 1972, Câmpulung”.

                             Dragul meu tati,                                                                                                                 

Tu-mi dai fericirea. Mă faci să mă bucur de viață. Ești tot ce am mai bun pe lume. Ești tu, dragul meu drag!
Ce-am să fac fără tine? Mi-ai scris odată că toate au pe lumea asta sfârșit. Că vine mai devreme sau mai târziu, asta-i altceva. Poate-mi vei spune că sfârșitul e o lege a naturii. Poate…
Te iubesc, tati! Viață, tinerețe, bucurie, tot ce-i al meu îți dau ție.

Mami

Deschid alt plic, care poartă ștampila poștei: ”08. 11. 1972, Câmpulung”. Pe partea stângă a colii de culoare galbenă are un fel de broderie fină, creată prin decuparea foii cu o lamă. Regăsesc scrisul ei frumos, pe care l-aș recunoaște dintr-o mie. Scrisoarea e precedată de un motto:

                            Tăcere… Ochii zilei s-au închis…/
                            În seara asta ce-mi mai spui tu, Vis?/
                           Te-ascult./
                            Pe ochii mei simt degetele serii…/
                           Vorbește-mi, dar încet… încet și mult/
                            Și vorba ta să semene tăcerii.

                                                                            Tatiul meu drag,

Ce greu trece timpul când ești departe de mine. Aș fi vrut să te opresc, sau să prefac clipa-n veșnicie. Ce păcat că nu sunt magi care să ne prefacă brațele în lanțuri.
De ce nu ești lângă mine? Vreau să fii aproape, aproape, să-ți simt mâinile și buzele. Ce chin până mâine. A început să-mi fie groază de nopțile care ne despart. Vreau să dorm legănată în brațele tale.
Te iubesc, dragul meu! Nu credeam că voi iubi. Nu-mi explic nimic. De fapt, ce-aș putea să-mi spun? Vom vedea palmierii Havanei și luminile Japoniei? Totul mi se pare atât de ireal – și lumea, și gândul, dar mai ales iubirea…
Mâine dimineață ne vom întâlni? Îmi place atât de mult să merg cu tine, să mă ții de mână și să cred că nu ne va despărți nimic. Iartă-mă…
Visele sunt pentru oameni. Ce ne-am face fără ele?

                                                                                                                                         Mami a ta

Eu îi spuneam ”mami”, iar ea îmi zicea ”tati”. Citesc plin de melancolie și alte scrisori. Pe un plic fără însemnele poștei, pe care trebuie să mi-l fi adus la școală, dau de mimarea unui joc al seriozității: ”Dlui Săvoiu Adrian. Banca I, rândul de la fereastră, anul IV F, secția uman, L[iceul] D[inicu] G[olescu], Câmpulung, Argeș, România. Persoană înaltă, brunetă, cu pantofi portocalii”. Deschid o altă scrisoare. Nu are decât două cuvinte, scrise foarte mărunt, de sute și sute de ori pe cele patru pagini. Niciun centimetru pătrat nu mai e liber. Cele două cuvinte sunt ”te iubesc”.

Epistolele acestea îmi par acum cu mult mai frumoase decât în urmă cu trei decenii, când le-am parcurs pentru prima oară. Au în ele o suavitate pe care atunci nu o percepeam în toată minunăția ei. Poezia acestor rânduri îmi scăpa în liceu și o descopăr abia astăzi, retroactiv. Deși aș vrea, nu pot relua toate cele circa 30 de scrisori, pentru că după-amiază trebuie să mă duc la Victor.

Pe Victor îl cunosc de puțină vreme. Între noi s-a legat o prietenie foarte strânsă.  A făcut studii neterminate de fizică, a fost călugăr la mânăstirea Putna, la mânăstirile Cernica și Sinaia. A ieșit din călugărie și acum are o familie. Pictează și lucrează icoane de lemn în intarsie. Cântă muzică bisericească pe note și citește cu ușurință tipăriturile în chirilică. S-a creat între noi o legătură tainică, deși avem viziuni diferite asupra lumii. Ceea ce-mi pare interesant este că Victor gândește altfel decât toți cei pe care i-am întâlnit până acum. Interpretările lui din poezia lui Eminescu, de pildă, nu seamănă cu nimic din bibliografia pe care am citit-o o viață întreagă, încă de pe când eram în școală.

Plec de acasă și ajung la Victor. Mă primește cu mare bucurie și ne așezăm la o masă în sufragerie. Mă uit la el. Cu fața prelungă, cu părul bogat, cu ochii foarte vii, de o infinită adâncime, cu trupul slab, are înfățișarea unui sfânt. Stă în dreapta mea și începem să vorbim. Mă frapează ochii lui plini de lumină, niște ochi în care vezi parcă tot universul. Nu am întâlnit niciodată ochi de o asemenea adâncime. Îi simt intensitatea privirii când mi se adresează. Are ceva pătrunzător în ea, o rază de care nu te poți feri oricât ai încerca să o eviți.

Atmosfera este plăcută. Discutăm de minute bune și la un moment dat Victor îmi spune, aparent fără legătură cu prezentul: ”Văd pe fața dumneavoastră chipul unei fete!” Nu înțeleg. Nu pot face nicio asociere cu ideea pe care o tocmai i-o dezvoltam. Victor reia: ”Văd pe fața dumneavoastră chipul unei fete!” Încerc să realizez ce vrea să-mi comunice. Nu reușesc. Figura mea uimită îi transmite că tot nu înțeleg. Îmi spun în minte: ”Ce-i cu asta? Cum să vadă o fată pe chipul meu?” ”Da, continuă Victor, este o fată de care dumneavoastră v-ați despărțit înainte de a împlini 20 de ani”. După o pauză, adaugă: ”Gândiți-vă bine cine este!”  Stau și mă gândesc. Sunt puțin intrigat. Caut în memorie întâmplările petrecute până să împlinesc 20 de ani. Brusc îmi trece prin minte un gând. Știu. Singura fată pe care am cunoscut-o până la această vârstă este R.

În dreapta mea Victor mă privește acum mai intens ca niciodată. Este concentrat. ”Acum o văd mai bine, o văd chiar foarte bine”, îmi spune, uitându-se fix în ochii mei. ”Are părul negru și ochii foarte negri”, adaugă el. ”Cine este? O puteți recunoaște?”, mă întreabă din nou. Mă fulgeră o idee. Într-adevăr R., marea mea iubire din liceu, avea în adolescență părul negru și ochii foarte negri. Îmi amintesc perfect figura ei. Mai mult, eu am plecat din Câmpulung la Facultatea de Litere din București cu câteva luni înainte să împlinesc 20 de ani, iar R. a rămas mai departe la Câmpulung. Nu acesta a fost motivul despărțirii, dar este o graniță. Am identificat fata pe care Victor o ”vedea” pe chipul meu. Nu poate fi cu siguranță altcineva decât R.

Din această clipă, când îi confirm lui Victor că a existat o fată de care m-am despărțit până a împlini 20 de ani, adică exact așa cum îmi spusese el că ”vede”, pentru mine încep să se petreacă lucruri ce îmi scapă de sub control. Uitându-se tot timpul la mine, Victor îmi  povestește o scurtă secvență din relația mea cu R., din vremea liceului. Mă întreabă dacă e adevărat ce mi-a spus și, consternat, nu pot decât să îl aprob. Sunt complet uimit. Ne cunoaștem atât de puțin, nu am vorbit niciodată despre trecutul meu cu el. De unde știe?

Victor continuă să-mi decupeze secvențe scurte din adolescența mea legate de R. Îmi spune mereu că ”vede”. Îmi dau treptat seama, stupefiat, că tot ce ”vede” mi s-a întâmplat cu adevărat. Sunt bulversat. În aceste clipe tot sistemul meu rațional de valori este dat peste cap și aruncat în aer. Cum poate cineva să-mi vorbească despre ceea ce a fost între mine și R. cu trei decenii în urmă? Nu mai înțeleg nimic din tot eșafodajul pe care mi-am construit de-a lungul vieții întregul sistemul de valori. Lumea mi se întoarce pe dos. Nu doar că sunt aproape mut de uimire, dar chiar sunt puțin înfricoșat. Ceea ce am considerat că nu poate să îmi aparțină decât mie, memoriei mele, îmi vine acum din afară ca o poveste formată din mici bucăți disparate, care se potrivesc asemenea unor piese dintr-un puzzle. Aflu în continuare noi și noi detalii. Toate adevărate!

Restul discuției cu Victor din această zi ciudată, pe alte subiecte, nu a mai contat pentru mine. Am plecat de la el tulburat. Experiența trăită lângă acest om, care mi-a vorbit despre propria viață, nu mi-a dat pace zile întregi. Am ajuns să mă gândesc obsesiv la un singur lucru: cum a putut Victor să-mi povestească despre ceva ce mi-a aparținut în exclusivitate? Această întrebare m-a frământat intens și mi-a relativizat convingerile ferme dintr-o întreagă existență.

A doua zi am plecat la București. După mai multe luni l-am reîntâlnit pe Victor la Câmpulung. Am vorbit cu el despre acea după-amiază obsedantă pentru mine în care ”a văzut pe fața mea chipul unei fete”. Mi-a spus cu multă liniște că povestea mea de iubire adolescentină a ”văzut-o” cu claritate chiar în ochii mei, ca proces al creierului meu. Abia acum pot face ”reconstituirea”, pot găsi, cu un cuvânt nepotrivit, o ”explicație”. În jurul meu s-a format o aură, în care existau, laolaltă, chipul lui R., cuvintele ei, gesturile ei, scrisorile ei pe care le recitisem cu puțin înainte în acea zi, ființa ei întreagă. Toate au fost aduse în prezent de întâlnirea cu domnișoara necunoscută din sala Primăriei de la Câmpulung. O întâmplare ce a declanșat memoria-afectivă, ca într-un roman de Marcel Proust. Asemenea celebrei secvențe din romanul său ”În căutarea timpului pierdut” în care personajul-narator mănâncă o prăjitură și, prin gustul acesteia, își aduce aminte de o întreagă copilărie. Pe atunci una dintre mătuși îi punea aceeași prăjitură, madlena, lângă ceaiul de dimineață. Am înțeles că dragostea pentru R. îmi ieșise prin retină și a putut fi ”văzută”, așa cum pot fi văzute cuvintele ce au căpătat materialitate într-o poezie de Nichita Stănescu.

Dacă Victor ar mai fi printre noi, aș alerga chiar acum să-mi povestească în continuare, uitându-se în ochii mei…

Adrian Săvoiu