10. Cum l-am cunoscut pe Alexandru Rosetti

 

Când eram elev de liceu, o maşină luxoasă cu număr de Bucureşti a oprit pe liniştita stradă Parcul Mirea din Câmpulung-Muscel, unde locuiam împreună cu părinţii mei. Din limuzină a coborât un domn (se vedea de cât acolo că nu e din partea locului!), ușor trecut de prima tinereţe, însoţit de două superbe domnişoare în minijup, foarte tinere și în deplin contrast cu vârsta bucureșteanului. Necunoscutul a intrat cu dezinvoltură în curtea noastră (părea că sosea la cineva cunoscut!) şi respira prin toți porii deliciul celui care venit din arşiţa Capitalei savurează răcoarea şi verdeaţa unui loc retras și plin de verdeață. Domnul cu aer aristocratic, îmbrăcat sport, dar elegant în același timp, a dat cu ochii de mine și m-a întrebat direct unde este tata. Destul de surprins de siguranța pe care oaspetele o afișa într-o curte străină, i-am răspuns cam încurcat că tata este în casă. Am fost scutit de alte explicații pentru că oaspetele a deschis larg brațele și, trecând rapid de mine, s-a îmbrățișat călduros cu tata, care apăruse pe neașteptate în spatele meu. Atunci l-am cunoscut pe profesorul universitar, marele editor, lingvist şi filolog Alexandru Rosetti.

Se ştia cu tata de multă vreme și abia ulterior am descoperit, plin de uimire, corespondența dintre cei doi. Scrisorile lui Alexandru Rosetti, cu scrisul mic și grăbit al unui om foarte ocupat, erau expediate fie din București, fie de la Vila ”Sandu” din Câmpulung, unde savantul avea o reședință și își petrecea vara concediul. De la tata aveam să aflu că în tinda casei noastre bătrâneşti de la Mălin (Bughea de Sus), având în faţă panorama Gruiului, dealurile Creţişoarei, Măţăul, dar și munții, Alexandru Rosetti scrisese cu ani în urmă multe pagini din celebra sa Istorie a limbii române, carte de căpătâi pentru orice filolog, pe paginile căreia am trudit și eu începând din primul an de facultate. Din când în când, oprindu-se din lucru, îi cerea bunicii Elisaveta o cană cu apă rece de la fântână, spunându-i că ar dori să revină întotdeauna în acel loc binecuvântat.

În iulie 1973, după examenul de bacalaureat, am mers la Bucureşti ca să dau proba de admitere la Facultatea de Litere. Concurenţa era uriaşă, peste 12 pe loc, iar lucrarea scrisă la gramatică se anunţa foarte dificilă. Atunci tata l-a rugat pe prietenul său Alexandru Rosetti să mă primească la o consultaţie pentru a vedea ce-i ştie odrasla. Îmi aduc aminte cum, însoţit de  profesorul Cezar Neacşu, mentor al meu din acea perioadă, am sunat cu sfială la uşa casei de pe str. Dionisie Lupu din Bucureşti, la nr. 56, unde locuia renumitul lingvist. Ne-a deschis şi ne-a invitat cu multă amabilitate în biroul său. Până să ajungem în acest birou, am trecut prin câteva camere, fără mobilă, dar ai căror pereţi erau „tapisaţi” de sus şi până jos numai cu volume legate în piele – mii şi mii de cărţi. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva! Mai târziu am citit că Alexandru Rosetti fusese editor și director al Fundației Regale pentru Literatură și Artă, că tipărise aici cărți fundamentale ale multor autori, printre care și monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent a lui Călinescu, Biblia mea în anii de studenție și profesorat.

După ce mi-a adresat câteva întrebări de gramatică, la care am răspuns copleşit de emoţie, pentru că liceanul din mine ştia totuși că are în faţă pe cel mai mare lingvist şi filolog român, Alexandru Rosetti a luat legătura telefonic, în fața mea, cu Aurel Nicolescu, lector universitar, conducător ştiinţific la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti. Mi-a spus că mă îndrumă spre o persoană de maximă competenţă, care poate să mă testeze mai în amănunt la gramatică, pentru a-mi risipi temerile în legătură cu examenul. M-am bucurat, căci pe cărțile lui Aurel Nicolescu învățasem pentru examenul la facultate.

La scurt timp după întâlnirea mea la București cu Alexandru Rosetti tata a făcut o leucemie galopantă, care l-a secerat în mai puțin de o lună. Nu împlinisem 19 ani când a trebuit să înțeleg legile necruțătoare ale vieții. Tocmai dădusem examenul de admitere, reușisem și mă reîntorsesem la Câmpulung. În acea zi eram acasă bulversat și năuc. La un moment dat a venit poștașul și a adus o telegramă de condoleanțe. Au mai urmat și altele, dar aceasta a fost prima care a venit. Am deschis-o și jos, sub text, am citit numele expeditorului: Alexandru Rosetti.

Asemenea personajului Felix din ”Enigma Otiliei”, care în epilogul romanului se reîntoarce ca să revadă casa lui moș Costache unde o cunoscuse la 18 ani pe Otilia și se îndrăgostise de ea, am plecat și eu după mulți ani ”în căutarea timpului pierdut”, pe urmele adolescentului de altădată. De la Cercul Militar din Câmpulung am suit pe străduța în pantă care merge spre platoul Gruiului și am ajuns la Vila ”Sandu”, locul de unde Alexandru Rosetti, venit vara în concediu, îi expedia scrisori tatei pe o hârtie cretată, groasă, de calitate impecabilă, purtând un antet albastru cu adresa și desenul vilei în miniatură. Exact ca în roman, un lanț gros, cu lacăt m-a întâmpinat la poarta în stil românesc. Curtea dădea un aer de pustiu. Superba vilă, care apare chiar pe o carte poștală ilustrată din 1910, acum nelocuită, părăsită, începea să semene mult, pentru mine, cu locuința defunctului moș Costache, ”leproasă și înnegrită”. Mi-am rotit privirea. De jur împrejur doar munții rămăseseră aceiași…

                                                                    ADRIAN  SĂVOIU