13. 24 ianuarie 1959

24 ianuarie 1959, Câmpulung

 

Am patru ani și trei luni.

Plec de acasă cu mama. Mă ia cu ea la școală. Nu știu cum e la școală, eu merg la grădiniță. Intru pe o poartă din lemn și străbat o alee lungă pavată cu niște pietre albe, rotunde. La capătul ei văd o clădire uriașă. Sus e un ceas. Înaintez alături de mama și ajung în fața ușii de la intrare. Clanța îmi ajunge până la creștet. Mă agăț de clanță și împing în ușă. Nu o pot deschide. Mama mă ajută. Intru într-un hol imens. Mă uit uimit în sus și mi se pare că plafonul ajunge la cer. Urc apoi câteva trepte la stânga. Mama îmi spune că aici e cancelaria profesorilor.

Deschid o ușă înaltă și văd o cameră uriașă, cu o masă foarte lungă. În jurul ei sunt doamne și domni foarte frumos îmbrăcați. Doamnele profesoare vin imediat spre mine. Îmi înalț privirea către ele. Sunt dintr-o dată înconjurat și devin centrul atenției. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva. Mi se pun fel de fel de întrebări. Dau câteva răspunsuri, mă uit la mama și o văd zâmbitoare, foarte fericită. Nu înțeleg de ce. După ce doamnele profesoare își mai potolesc din curiozitate, se apropie de mine și câțiva domni profesori. Sunt mult mai rezervați decât doamnele. Toți au haină și cravată. Întrebările sunt mai potolite. Am scăpat!

Mama îmi spune că vom merge în amfiteatru ca să vedem o serbare. Stau lângă ea în primul rând. Nu știu ce se va petrece. Cortina se dă la o parte. Pe scenă vin câțiva oameni. Sunt foarte ciudați. Toți au plete, bărbi și mustăți. Poartă niște haine țărănești. Încep să vorbească unii cu alții. Nu înțeleg de ce arată așa. Mă întorc și mă uit în spate să văd cum arată cei din sală. Niciunul nu e precum cei de pe scenă. Bizar!

Ascult și mă uit cu mare curiozitate spre cei din fața mea. Tot nu înțeleg ce se petrece. Un detaliu îmi atrage atenția. Fețele celor de pe scenă sunt parcă prea tinere în raport cu pletele și bărbile uriașe ce le poartă. Ceva nu se potrivește. Apoi nici glasurile parcă nu se potrivesc cu vorbirea unor oameni în vârstă. Îl privesc pe cel mai apropiat de mine. Are un gât așa de subțire și un glas de copil. Unuia i se spune moș Ion Roată, altul ar fi un boier, alții sunt niște țărani. Se vorbește despre ”unire”. În mijlocul scenei e un bolovan uriaș. Moș Ion Roată vrea să îl ridice și nu poate. Vin apoi câțiva țărani și îl saltă ca pe nimic. Sunt complet uimit. Cum să îl ridici într-o secundă? Am apoi o iluminare și înțeleg dintr-o dată. Cei de pe scenă sunt niște elevi! Mi-e foarte clar acum că joacă niște roluri cum ne pune și pe noi educatoarea la grădiniță. La urmă toată sala aplaudă.

Mama îmi spune că vine momentul cel mai important: corul. În amfiteatru se lasă o liniște deplină. Se dă din nou cortina la o parte, vine un domn profesor și la un semn al lui elevii încep să cânte. După fiecare cântec se aplaudă. E o minunăție! La urmă domnul se întoarce cu fața spre noi și se înclină în aplauzele sălii. Mama mă întreabă dacă mi-a plăcut. Evident că da! A fost primul spectacol din viața mea la care am asistat.

P.S. Nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat după aceea și nici măcar ce s-a petrecut în următoarele luni. Mai târziu mi-am dat seama că pe 24 ianuarie 1959 am mers cu mama la actualul Colegiu Național Pedagogic ”Carol I” din Câmpulung, care sărbătorea 100 de ani de la Unirea din 1859. Dirijorul corului era marele profesor de muzică Alfons Popescu. Abia după ce l-am citit pe Creangă am înțeles că pe scena amfiteatrului văzusem o dramatizare a cunoscutei sale anecdote ”Moș Ion Roată”. Cât despre bolovan, evident că era din carton!

Adrian Săvoiu