15. Și eu am fost elev de gimnaziu…

Și eu am fost elev de gimnaziu…

Sunt profesor de limba română de o viață! Dar undeva, în adâncul sufletului meu, am rămas un veșnic elev. Nu de puține ori acest elev, care încă trăiește în mine, își aduce aminte de profesorii săi, de chipul lor, de gesturile și cuvintele lor. Uneori le aud chiar vocea…

Iată-l pe domnul director Ion Nițescu, profesor de limba română! A ținut un discurs frumos pe 15 septembrie 1965 la deschiderea anului școlar. Are o vorbă blajină și o figură de bonom. E mai tot timpul ocupat. Pentru noi, elevii gimnaziști, asta e bine. Nu-l vedem decât foarte rar. Trece câteodată în pauză pe coridor și prin clase. Bagă doar capul pe ușă. Face control. Înțepenim imediat ce îl vedem. Vigilența clasei a fost scăzută și nimeni n-a observat că se află în ușă. E foc dacă te prinde jucând pe catedră fotbal de masă ori ping-pong. Catedra este un loc sfânt! Acolo stă profesorul și pe ea e așezat catalogul. Iar noi o pângărim în fiecare pauză! Dacă ne prinde domnul director, monedele, mingea de tenis, dar mai ales paletele de ping-pong se confiscă automat. Ce înseamnă ”automat”? Înseamnă că nu ai voie nici măcar să întrebi ”De ce?” Ne temem de dânsul cel mai mult. Se vorbește că are și o palmă grea. Ca să nu mai amintesc de faptul că uneori, dacă ai încălcat regulamentul școlar, profesorul îți va spune în mod sigur: ”Am să te duc la director!” N-am fost dus niciodată, dar știu de la alții care au pățit-o că nu e de glumă!

Iată-l pe profesorul meu de limba română din gimnaziu, domnul Marian Petry! Ne predă cu mare pasiune. Se vede imediat că materia îi place și nu face nimic silit. Spre deosebire de toți ceilalți profesori ai noștri, are o fire de artist. Zâmbește mai mereu și suntem destinși la ora dânsului. Ne anunță astăzi că va face lectura model a unei noi poezii: ”Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. Începe să citească. E un fel de a spune ”să citească”, pentru că știe textul aproape pe dinafară. După primele cuvinte ale domnului profesor în clasă se lasă o tăcere deplină. Trăim cu toții tensiunea emoțională a lecturii. Face anumite pauze și dramatismul crește constant. Drama din text a copilului devine drama fiecăruia dintre noi. Domnul profesor a terminat de citit. Nimeni nu mișcă. Suntem parcă vrăjiți. Ceva plutește în aer. Profesorul are cu sine o baghetă magică pe care a folosit-o: cuvântul!

Câteodată aduce cu sine o altă baghetă magică. Aceasta chiar o întrece pe precedenta. O utilizează însă foarte, foarte rar. Și numai în anumite momente doar de dânsul știute: desenul! Când ia creta să deseneze, în fața ochilor noștri se naște o lume de vis. Ne întrebăm toți cum va fi putând să alerge creta în acest mod miraculos pe tablă. Privim cu uimire ceea ce pare a fi doar o joacă pentru domnul profesor. Am vrea să abandonăm orele de limba română și să ne uităm cum desenează. Am dori să ne deseneze întruna. Dar nu e în fiecare zi sărbătoare!

Foarte rar domnul profesor Marian Petry se supără pe noi. Are motive întemeiate, mai ales dacă nu suntem perfect puși la punct cu lecția de gramatică. Atunci își încruntă sprânceana. Poate fi chiar nemilos! Niciodată prin notă. Numai prin ton. Dacă este mai tolerant la literatură, la gramatică nu iartă. Știm asta. Și ne păzim cât putem! Dar, întotdeauna pe un cer senin, un nor răzleț se risipește repede. Domnul profesor nu va pleca încruntat de la oră. Va găsi ceva, în mod sigur, care să însenineze atmosfera. Și noi îl iubim atât de mult!

Nu voi uita vreodată ultima teză la română într-a VII-a. Domnul profesor Marian Petry tocmai ne-a corectat lucrările. Stă la catedră, ia fiecare teză și explică pentru fiecare în parte ce nu a fost bine. Înaintea mea toți au luat note onorabile. Îmi strigă și mie numele și mă ridic. Îmi ia teza și o întoarce către clasă. Este roșie de sus până jos. Văd negru în fața ochilor. Parcă până acum eram un elev bunicel la română, mă gândesc. Acasă tata, care e și el profesor de română, mă va desființa. Mă cheamă la catedră. Mă uit mai de aproape. Deasupra fiecărui rând scris de mine există o redactare, cu roșu, a domnului profesor. Când spațiul nu i-a mai ajuns, atunci a trecut pe marginea paginii. Nu mai e loc nici să adaugi un cuvânt! În cele din urmă zăresc și nota. Ciudat! Văd că mi-a pus nota maximă. Îmi motivează de ce. Aha, abia acum înțeleg. Nu am greșit nimic. Numai că domnul profesor a scris acolo, în paralel cu interpretarea mea, interpretarea dânsului. Uneori – îmi zice dânsul – pe două căi diferite, poți să ajungi în același punct. E atât de pasionat de literatură încât, pur și simplu, nu s-a putut abține să redacteze o teză din perspectivă proprie pe marginea altei teze.

După ce am devenit și eu profesor, m-am întâlnit de nenumărate ori cu fostul meu profesor de limba română din gimnaziu. Farmecul și jovialitatea erau intacte. Zâmbetul același. Se simțea o bucurie nedisimulată că l-am urmat în profesiune. Ceea ce m-a uimit pe dată a fost că acum mi se adresa cu mult respect, ca unui coleg de o vârstă cu dânsul. Nu îmi venea să cred că acum îmi spunea ”dumneavoastră”, că ne consultăm în chestiuni de literatură, că fiecare îi mărturisește celuilalt cum predă anumiți scriitori, care sunt autorii preferați și câte altele. Eu, în adâncul inimii mele, în fața profesorului meu Marian Petry, aș fi vrut să rămân pe veșnicie doar elevul de odinioară…

Da, m-am hotărât definitiv! Mă voi face negreșit profesor de geografie! De ce? Pentru că de câteva luni, de când am intrat în clasa a V-a, îl avem la geografie pe domnul profesor Ion Popescu-Argeșel. Poate să deseneze pe tablă harta României doar din câteva mișcări de poignée. Cum reușește să îi dea conturul perfect, ca în atlas, nimeni nu înțelege. De fiecare dată îi iese perfect. Poartă mereu cu sine o cutie cu cretă colorată. Învățăm cu dânsul toate țările Europei. Trecem apoi la Asia și Africa. Harta fiecărei țări ne-o desenează pe tablă. Desenul colorat al profesorului e mai frumos decât harta  monocoloră din manual. Mi se pare un sacrilegiu când tabla e ștearsă pentru ora următoare. Eu abia îl aștept să vină la clasă. Urmărindu-l, am făcut o pasiune imensă pentru geografie. Acasă stau tot timpul să citesc din atlasul cu țările lumii și să mă uit pe hărți. Am descoperit și un atlas vechi al tatei, dinainte de război. Unele denumiri de țări și orașe sunt schimbate. Ce ciudat! România Mare! Harta României arată altfel. Are o altă formă față de cea pe care ne-o desenează domnul profesor.

Geografia a devenit pentru mine o adevărată boală. Nici nu mai contează ce învățăm la școală. În timpul meu liber mă plimb neîncetat pe tot ”globul”. Trec Alpii, călătoresc pe Nil, străbat deșertul Kalahari, mă afund pe Amazon până în inima junglei și, mai ales, sui pe Everest. Am citit cu sufletul la gură cartea ”Prin noapte și gheață” a exploratorului norvegian Fridtjof Nansen și încercarea acestuia, dincolo de limitele omenescului, de a ajunge la Polul Nord. Are coperțile groase, cartonate. Aproape m-am identificat cu Nansen și companionul său de călătorie. Am devorat un volum adus de tata acasă, care se cheamă ”Annapurna, muntele asasin”, scris de alpinistul francez Maurice Herzog. O ascensiune dramatică în Himalaya, de unde s-a întors cu degerături grave. Imediat ce l-a citit tata, l-am luat și eu degrabă. Ca să nu mai spun de tocmai apăruta ”Cu caiacele pe Nil” a unui alt autor francez sau ”Peștii cântă în Ucayali”, o incursiune în jungla din Peru.

Domnul profesor Ion Popescu-Argeșel ne duce uneori în excursii. Tocmai am plecat cu dânsul spre Peștera Muierilor. În autobuz stă în față, lângă șofer, și ne explică tot timpul ce se vede în dreapta și în stânga. M-am așezat în apropierea lui și îl sorb din ochi. În permanență ne spune ce munți se zăresc pe fereastră, ce înălțime are fiecare vârf, cum se cheamă râul peste care trecem, la ce altitudine suntem acum, ce densitate pe km pătrat are populația din zonă, ce distanță mai avem până la obiectiv și multe altele. Evident că totul e din memorie! Pare o Șeherezadă care se află doar la prima poveste dintre cele 1001 pe care le are de spus.

La întoarcere, după ce am vizitat peștera, ne lasă mai ușor cu informațiile. Vine pe culoarul autobuzului și glumește. Noi, cei mici dintr-a V-a, suntem în față. Cei de la clasele mari de liceu s-au dus în spatele autobuzului. Știu ei de ce! Printre ei e și văru-meu Sorin Sighișanu dintr-a XI-a. Face sport de performanță. E o forță a naturii. În urmă cu câteva câteva luni, când am intrat în gimnaziu, a venit într-o pauză și mi-a spus că, dacă se leagă de mine cei mari, să îi spun lui. Totul se va aranja! Acum stă cu o colegă pe bancheta din spate. Ba, mai mult, s-a ascuns cu ea după perdeaua de la fereastră. Nu știu ce îi spune, că fata chicotește tot timpul. Mă întorc mereu să văd ce se mai petrece. Văru-meu tot face glume și fata nu încetează nicio clipă din chicotit. După ce s-a întunecat, dacă nu mă credeți, vă spun că am văzut cu ochii mei: cei doi se sărută! Chiar mă intrigă! Pentru asta am venit noi cu domnul profesor în excursie? De ce nu ascultă de dânsul când le atrage atenția pentru ceea ce fac? Iar domnul Popescu-Argeșel le zâmbește cu blândețe și toleranță! Eu, în locul domnului profesor, i-aș rupe urechile lui văru-meu!

Odată, pe la sfârșitul clasei a V-a, a intrat în clasă elevul de serviciu. Două lucruri nu voiai să auzi de la acesta: că trebuie să cobori la director sau că ești chemat de urgență de un profesor. Inevitabilul se produce. Mi se pronunță numele. Sunt chemat de urgență de profesorul Ion Popescu-Argeșel care are oră la clasa a IX-a. Analizez repede în gând situația. N-am făcut nicio boacănă în ultimele pauze. Nici măcar în ultimele zile. Ies din clasă. Pe hol îi șuier la ureche elevului de serviciu: ”De ce mă cheamă?” Acesta ridică din umeri: nu are habar. Inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Ciocănesc la ușă și intru în clasa a IX-a. E o atmosferă încărcată. Elevii stau într-o tăcere mormântală. Prin contrast, profesorul e foarte agitat. Calmul și seninătatea lui, atât de familiare nouă, au dispărut. Are un glas pe care nu i-l recunosc. E roșu la față. Gesticulează. În dreptul ferestrelor stau în picioare, scoși la lecție, vreo 8-9 elevi. Au figurile răvășite. În fața clasei, atârnată de tablă, e harta României. Pe catedră este așezat globul pământesc. Inima bate să-mi spargă pieptul. Nu înțeleg ce caut aici. ”Arată pe harta României unde se află cutare trecătoare!”, tună către mine vocea profesorului. ”Știu!”, îmi spun eu repede în gând. Iau arătătorul de pe catedră și identific locul pe hartă. ”Dar cutare depresiune unde este?” Știu și de dat aceasta. ”Arată pe globul pământesc unde e fluviul cutare!” N-am învățat într-a V-a, însă pun arătătorul.  ”Dar Cercul Polar de Nord?” Minune! Mă duc direct acolo. Profesorul se întoarce către cârdul de elevi înșirat la lecție: ”Măgarilor, nu știți nici cât un elev de clasa a V-a!” Aha, deci asta era. Am scăpat!

Pe la jumătatea clasei a VI-a profesorul Ion Popescu-Argeșel ne-a spus, într-o doară, că se va transfera în mediul universitar și se va muta în curând la Institutul din Suceava. Nu știu ce au gândit ceilalți, dar în acea clipă am avut sentimentul că l-am pierdut pe Domnul Trandafir…

Iată-l intrând în clasă, la prima sa oră cu noi, pe profesorul de istorie, un domn în vârstă, mergând cu gesturi cumpănite și purtând sacou și niște ochelari cu ramă groasă. S-a prezentat în fața noastră și am aflat că se numește Florea Ion. Vorbea calm, cumpănit și avea un scris rotund, caligrafic aproape. Chiar și semnătura sa din carnetul meu de note, era cea mai citeață dintre toate: ”Florea Ion”. Nu știam atunci că îl aveam în față pe soțul Elenei Arnăuțoiu, sora lui Toma și Petre Arnăuțoiu, partizanii anticomuniști din Munții Făgăraș. Nu știam atunci și nici mulți ani după aceea nu am aflat de suferințele, de anii de închisoare prin care trecuse profesorul nostru de istorie.

Mi-a plăcut istoria și eram întotdeauna la zi, cu lecția învățată. S-a întâmplat într-o oră să mă asculte și să iau notă foarte bună. Apoi ne-a predat. Pentru că aveam notă, cum se întâmplă, n-am învățat lecția nouă așa cum trebuia. A doua zi a venit pe neașteptate o inspecție și… cine este scos la tablă pentru a fi ascultat în fața inspectorului? Deși n-am strălucit, am făcut totuși față. Dar în sinea mea n-am fost deloc mulțumit. A simțit și domnul profesor Florea Ion că nu m-am prezentat chiar așa cum trebuie, dar nu mi-a reproșat nimic după aceea. Eu am fost însă mândru că m-a ales dintre toți pentru că avea încredere în mine. Glasul său cald îl mai aud și astăzi.

Iată-l pe domnul profesor de educație fizică Vasile Staicu. Facem cu dânsul lungime, înălțime, garduri, sprint, rezistență, aruncarea greutății, aruncarea mingii de oină și jocuri sportive. Ne place că jucăm mult handbal. Avem chiar echipă! E o ”competiție internă” pentru alegerea căpitanului. Ne intră în cap că suntem valoroși. Asta până la meciul pe teren propriu cu cei de la Liceul Pedagogic Câmpulung. Începutul este relativ echilibrat. Avem arbitru ”neutru”, nici de la ei, nici de la noi. Ni se dă un 7 metri și domnul profesor mă desemnează să bat. ”În stânga portarului” îmi șoptește dânsul neauzit de nimeni. Portarul nu stă chiar pe centrul porții, parcă e deplasat ușor spre dreapta. Arunc în stânga, la nivelul brațului, și, incredibil, portarul respinge cu mâna. Zăresc imediat privirea tăioasă a profesorului. ”În stânga, la semiînălțime!”, vine remarca. Voi ști de acum înainte că acolo, la semiînâlțime, nu ajunge nici mâna și nici piciorul portarului de handbal. Ce-a urmat a fost un dezastru. Gimnaziștii de la Liceul Pedagogic ne-au ”administrat” o papară de o voi ține minte toată viața.

Din când în când dăm ”norme de control”: la lungime, la 60 de metri plat, la aruncarea mingii de oină, la înălțime. Nu sunt grozav la alergări și la sărituri. Mă întreb de ce, că slavă Domnului lung sunt! În schimb, îmi descopăr o ”vocație”: mingea de oină. Astăzi domnul profesor Staicu ne măsoară aruncările și le notează într-un carnețel. Are în mână o ruletă, cu un cap fixat pe linia de aruncare a mingii. Celălalt îl ține cu dânsul. Stă la vreo 35 de metri de noi. Cum aruncă unul, domnul profesor aleargă imediat spre locul unde cade mingea și măsoară. Nicio minge de oină nu poate ajunge până la dânsul. Știe unde să stea. Îmi vine rândul. Arunc cu sete. Mingea de oină trece cu mult peste domnul profesor. Nu-i ajunge ruleta să măsoare aruncarea. E foarte mirat. Mă notează în carnețel cu distanța din aproximație. La următoarea mea încercare își ia măsurile de rigoare și se duce repede foarte departe. Acum poate măsura cu exactitate. Așa intru în lotul școlii și voi merge la concursul de la Pitești. S-ar putea ca până acum să fi aruncat mult cu pietre pe prundul gârlei, zic eu în sine-mi. Altfel nu se explică!

Iată-i și pe ceilalți dascăli ai noștri: profesorul de istorie Ștefan Cartaleanu, care are darul să dea o față umană plicticoasei și totodată imposibilei materii care se cheamă ”Educație cetățenească”, Mihai Răuțoiu, Victoria și Gabriel Bădescu, toți trei profesori de educație fizică, lângă care (dacă le cazi pe mână!) ești obligatoriu  ”condamnat” la performanță, profesoara de matematică Florica Irimescu, blajină și cu un suflet atât de cald. Alături de ei, profesorul de limba română Tudorel Pâslaru, spiritual, frumos ca un Adonis, abia venit de pe băncile facultății, tânăra profesoară de limba franceză  Gabriela Poșoiu, ambițioasă și, în același timp, foarte frumoasă, profesoara de biologie (să fi fost Ligia Vișoiu?) care ne-a predat lecția despre mamifere cu aplicație pe un iepure viu așezat pe catedră, până când de lângă catalog a început să curgă un lichid care a suspendat rapid orice explicație științifică, profesorul Gigel Nițescu de educație fizică, în primul an de învățământ, îmbrăcat la oră cu un impecabil trening albastru mulat pe un corp de o armonie deplină, un trup lucrat parcă în marmură de un sculptor din Antichitate. Și câți, câți alții…

Iată-l, în fine, pe cel mai rapid om din România! Este  colegul meu de bancă Dorel Cristudor! Mi-a dat cândva o fotografie ca semn de prietenie. O păstrez și acum în ”scrinul cu amintiri”. Așa era pe atunci. Când țineai mult la cineva îi ofereai o fotografie, iar pe verso îi scriai ceva ca să nu te uite. Iar dacă era o fată, cu atât mai bine!

Dorel a venit la Liceul Sportiv din Câmpulung într-a VIII-a… Ne-am împrietenit repede. Stăm într-o bancă pe rândul de la fereastră. E iute la sprint ca o nălucă. Pe lângă el, eu sunt un împiedicat. Dacă l-ar alerga o școală întreagă, nimeni nu l-ar putea prinde. Iar dacă își mai pune și pantofii cu cuie, mănâncă jar! Mă uit la el cu uimire. Când aleargă pe terenul de sport e o adevărată felină. Pe cât e de liniștit în bancă, lângă mine, pe atât se dezlănțuie pe pista de alergare. De când a venit în clasa noastră cu program special de educație fizică a făcut rapid progrese imense într-un interval foarte scurt. Îi întrece net pe cei mai buni viteziști din școală. Între el și ceilalți colegi ai noștri sunt ani lumină!

În clasa a VIII-a, la un concurs de juniori de la Pitești, sunt martor ocular cum la 100 m plat a ridiculizat ”toată floarea cea vestită” a gazelelor din județ. Aud și acum murmurul tribunei. Eram pe teren și aruncam cu mingea de oină. Mi-am dat imediat seama că se întâmpla ceva. Se dăduse startul și după prima parte a cursei Dorel era deja lider autoritar. La final îi lăsase în urmă cu câțiva metri pe toți ceilalți. Plecasem de dimineață cu toții, întreg ”lotul”, cu un autobuz din Câmpulung. Seara, la întoarcerea de la Pitești, aveam lângă noi, în același autobuz, o vedetă. Se numește Dorel Cristudor! Atunci, în 1968, încă nu știam că stau în bancă lângă un Usain Bolt al atletismului românesc. Peste câțiva ani, prin 1973 – 1974, în perioada sa de vârf, cu 10,2 secunde cronometraj manual pe 100 de metri va bate recordul național, iar cu 6,4 secunde la 60 de metri va intra în topul mondial al sprinterilor, plasându-se alături de crema alergătorilor americani și ruși. Celebrul vitezist rus Valery Borzov, medaliat la Jocurile Olimpice, nu a fost ca timp pe 60 de metri decât egalul lui.

Ca mulți sprinteri, spre finalul carierei, Dorel Cristudor a trecut la bob. A participat în 1980 la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Lake Placid cu bobul românesc de patru persoane, care a ieșit pe locul 8, performanță de neatins până astăzi la această probă olimpică. Am rămas și astăzi cu o admirație imensă pentru acest atlet ieșit din comun, care învăța foarte bine. Atât timp cât mi-a fost coleg de bancă nu s-a scuzat niciodată de la vreo oră, de la vreo teză și nici măcar de la vreo temă pentru că trebuia să se antreneze ca să poată fi cel mai rapid om din România…

Et in Arcadia ego! S-au scurs patru ani. Am ajuns pe 15 iunie 1969. Gimnaziul a luat sfârșit. Perioada ”romantică” a începuturilor s-a încheiat. Rămân doar amintirile. Liceul Sportiv se mută într-o clădire nouă, împreună cu o parte dintre elevi și profesori. Începe acum o altă poveste…

Adrian Săvoiu

Reclame