17. Roșu mic

Roșu mic

Zarurile au fost aruncate! Soarta mi-a schimbat repartiția guvernamentală, semnată de rectorul Universității București. După un an de apostolat la școala din Padina, județul Buzău, am venit profesor-educator la Casa de Copii Școlari Nr. 2 din București. Stația unde cobori se numește ”Apărătorii patriei”. E la capătul Pământului, acolo unde tramvaiul cade de pe buza planetei, cum spune prietenul meu, poetul Traian T. Coșovei, preluând la rândul său cuvintele altui poet, Ion Nicolescu. Dar nu trebuie uitat ceva: nu mai fac naveta peste 100 de kilometri la Padina. Și aceasta nu e puțin lucru!

Începutul anilor ’80. De la Sectorul de partid ne-a venit la Casa de Copii un ordin foarte clar: nimeni nu poate avea vreun elev neșcolarizat la grupă! Cum ce faci dacă rebelul s-a revoltat, a fugit din Casa de Copii, vagabondează și nu mai vine la școală? Mergi după el acasă, iar dacă nu e acasă îl scoți din gaură de șarpe. Îl dibuiești, înfigi mâna în gulerul lui, îl aduci târâș la școală și dai sfoară în țară printre profesorii de la Școala Nr. 102 că l-ai prins. Apoi îl duci la ora fiecărui profesor ca să dea lucrări și să i se pună note. Nu mai contează dacă știe sau nu. Trebuie să scrie ceva pe foaie. În acest timp stai de pază pe coridorul școlii, lângă ușă, căci rebelul, când ți-e lumea mai dragă, o poate zbughi afară și l-ai pierdut. Faci asta la fiecare materie. Astfel tânărul vlăstar al patriei va lua note și va fi școlarizat. Dar, ce e mai important, în scriptele care ajung la tovarășii de la Sectorul de partid nu va figura că a abandonat școala. Să știe toată lumea: statistica oficială nu suportă elevii neșcolarizați!

De când am sosit la Casa de Copii am căpătat repede ”experiență”. Aproape fiecare elev de aici e un caz. Nu s-ar putea spune că n-am deprins rapid tehnica ”școlarizării” unor căminiști certați cu orice fel de norme. Știu cum să obțin informații despre fugari, știu pe unde să îi caut. A-l lua pe evadat de la  domiciliu, unde s-a pripășit de vreo două-trei săptămâni, e o banalitate. Dar sunt și situații mai grele. Evadatul poate sta ascuns în locuri necunoscute. Cel de Sus e însă generos! Când mă aștept mai puțin, primesc un pont și conduc o poteră pe urmele lui. Organizez o ambuscadă și îl iau pe neașteptate. Chiar știu și locurile cele mai tainice pe unde dorm rebelii prin București. A merge sub un pod de pe Dâmbovița și a-l ridica pe fugar înainte de răsăritul soarelui, când îi e somnul mai dulce, e deja pentru mine o operațiune de rutină.

Totuși, în dreptul numelui meu, în ”acte”, pe lista evadaților din Casa de Copii Școlari nr. 2 figurează un nume: elevul Roșu. Mai precis, Roșu mic, așa cum îi spune toată lumea ca să îl deosebească de frate-său, Roșu mare, altă poamă. Pe Roșu mic nu îl întrece însă nimeni. A fugit de peste două luni din Casa de Copii și tot meșteșugul meu n-a dat niciun rezultat pentru recuperarea lui. Toate investigațiile, toate pistele pe care am mers nu m-au dus nicăieri. Nici colaborarea, surprinzătoare pentru mine, cu Roșu mare, fratele cu doi ani mai în vârstă, ”răspopit” de la o vreme, nu m-a ajutat. Roșu mare îmi reconfirmă ceea ce știu deja: părinții sunt despărțiți și nu le mai pasă de ei, cei doi frați. Atunci am apelat la argumentul suprem: cu o adresă oficială de la Casa de Copii am mers la circa de miliție. Roșu mic a fost dat în urmărire generală. Are miliția pe urme. Însă până acum tot degeaba. Roșu mic a intrat parcă în pământ!

Astăzi sunt înghesuit de multe treburi. Dinspre bulevardul Magheru ajung în Piața Universității. Ce văd? Un copil, îmbrăcat cu niște haine de școală foarte murdare, cerșește. Se ține după trecători și nu-i slăbește deloc. Cere cu insistență și agresivitate. Mâinile îi sunt negre de mizerie. Părul i-a crescut în neorânduială. Se vede de cât acolo că nu s-a mai spălat de un secol. Mă frec la ochi! Este elevul meu Roșu, Roșu mic, fugit de la Casa de Copii de peste două luni. Stă cu mâna întinsă pe lângă  fântâna de la Universitate. Mi se aprinde imediat beculețul roșu. Trebuie ”recuperat”!

Mă strecor pe la spatele fugarului și, conform ”procedurii”, brusc îmi înfig mâna în gulerul acestuia. Evadatul mă recunoaște imediat. Încerc să-i explic. Se face însă că nu mă cunoaște și începe să strige cât îl ține gura. Din experiența străzii, știe cum să procedeze în astfel de cazuri. Îmi mușcă mâna. Nici n-am bănuit până astăzi cât de ascuțiți pot fi dinții unui om. Acum urlă ca un disperat. Se trântește pe jos. Se răsucește în stânga și în dreapta cu violență doar-doar va scăpa din mâna mea. Încerc din nou să vorbesc cu el, să-i explic de ce am mâna înfiptă în gulerul lui. Nu-mi răspunde. Se zbate cu toate puterile să scape asemenea unui pește pe uscat. Și urlă, urlă neîncetat. Ba, mai mult. Mă scuipă. Ce mai, are ”școală”!  Noroc că eu măsor 1,85 m, iar el nu e nici pe trei sferturi cât mine. Altfel n-aș fi deloc optimist în ceea ce privește rezultatul final al confruntării.

Imediat în jurul meu se adună o grămadă de oameni curioși. Scena e fără dubiu: în plin centrul Bucureștiului un adult de vreo 25 de ani, îmbrăcat totuși onorabil, agresează un copil nevinovat, iar copilul țipă după ajutor. O femeie corpolentă ia pe dată atitudine. ”Dă drumu copilului! Ce ai cu copilul?” Un bărbat solid țipă la mine și mă amenință. Eu încerc să țin de fugar. Nu pot în același timp să spun și povestea: că a fugit de la Casa de copii, că nu mai vine la școală, că trăiește acum din furt, că…, că… Povestea mea ar fi prea lungă. Nimeni nu are timp de povești într-un moment de criză. În scurt timp sunt complet înconjurat de mulțime. Ostilitatea celor din jur crește de la o clipă la alta. Știu din nuvela ”Alexandru Lăpușneanul” a lui Negruzzi ce poate face o mulțime întărâtată. Iar eu sunt la un pas de a ajunge un nou Moțoc.

Apuc să mă uit pentru o clipă în jur. Gălăgia a adunat și mai multă lume. Se creează un curent de opinie. Aud chiar frânturi din explicațiile care se dau noilor sosiți: ”Omu’  asta are ceva cu copilu’ pe care nici nu-l cunoaște!” E o hărmălaie așa de mare, încât încercările mele de a explica nu pot avea nicio valoare. Oricum nu le mai ascultă nimeni. Nu mai pot fi credibil în fața evidențelor. Fiecare și-a făcut o opinie clară: eu sunt agresorul, iar Roșu mic e victima. Iar mie, pe de altă parte, îmi e foarte limpede. Dacă îl scap din strânsoare, e clar că nu-l voi mai găsi în tot Bucureștiul. Voi intra pe lista neagră: unul dintre elevii mei va rămâne neșcolarizat. Ce-i cu asta? Voi da socoteală în fața tovarășilor de la Sectorul de partid. Mi s-a mai întâmplat odată. Mi s-a explicat atunci și de ce fug din Casa de Copii acești elevi: dragostea mea nu se revarsă asupra lor. Iar eu am băgat la cap asta!

Deodată fugarul nu se mai zbate așa în mâna mea. A încetat să urle. De ce? Lângă noi a apărut, ca un vultur atras de agitația șacalilor din savană, un om cu șapcă, în uniformă. Este un milițian. Deja e la curent cu opinia mulțimii. Agresorul din mine e pe punctul să fie prins. Mă legitimează imediat. Scot buletinul cu o mână. Cu cealaltă mă țin de haina lui Roșu mic. Ies bine la control. Pot acum să dau și explicații. Sunt ascultat și devin chiar plauzibil. Încet-încet balanța începe să se încline în favoarea mea. Un cetățean din mulțime îmi dă dreptate. ”Da, a fugit de la școală. Să-l ducă înapoi!”

Apoi alții se coalizează cu părerea necunoscutului din mulțime. Curentul de opinie se schimbă radical. Nu mai sunt un agresor ca în urmă cu câteva minute. Sunt un profesor care se preocupă de aducerea pe linia de plutire a unui elev recalcitrant. Până acum câteva clipe reprezentam forțele răului. Basmul are însă întotdeauna elemente miraculoase. Brusc devin un reprezentant al forțelor binelui. Roșu mic și-a pierdut credibilitatea. S-a potolit complet. Nu mai țipă, nu se mai zbate. ”Vezi ce liniștit e acum?” îmi atrage atenția milițianul. ”Da, dar chiar nu știu de ce!”, îi răspund eu mirat. Urmează o formulă memorabilă. Prin concizia ei poate concura cu celebra replică ”Proști, dar mulți!” a personajului Alexandru Lăpușneanul din nuvela amintită. Privindu-mă de la înălțime, milițianul îmi dă replica finală. Aflu și eu de ce a amuțit Roșu mic: ”Respectă uniforma!”

Pentru că sunt un reprezentant al forțelor binelui mi se deschide un culoar ca să mi se permită să-mi pun planul în aplicare. La câțiva pași de fântâna de la Universitate e stația de autobuz. Cu mâna înfiptă în gulerul hainei, prin culoarul creat, îl extrag pe Roșu mic din mijlocul mulțimii. Sui cu el în autobuz. Taxez două bilete. Călătoresc regulamentar. Găsesc două locuri libere și îl înghesui pe fugar pe scaunul de la fereastră. Eu stau pe scaunul de la culoar ca să zădărnicesc orice tentativă de fugă. Părțile nu poartă niciun dialog. Roșu mic refuză în continuare să-mi recunoască autoritatea asupra sa. După scurt timp îmi dau seama că hainele îi miros îngrozitor. Nu s-a spălat niciodată de când a fugit, a dormit cu ele, n-a ieșit din ele de peste două luni. Suport mirosul cu stoicism, n-am ce face. Cei din jur îmi aruncă priviri curioase. Cele mai multe sunt dezaprobatoare. Cum să le explic de ce am luat un ostatic? Toți își țin mâna la nas și asta mă scutește oarecum de explicații.

Ajung la Piața Sudului. Cobor din autobuz cu ostaticul. Sui în tramvai și mă îndrept către stația ”Apărătorii patriei”. Urmez același scenariu ca în autobuz. Cobor. În sfârșit zăresc zidurile cetății Mecca. Este Casa de Copii Școlari nr. 2, punctul terminus. Intru triumfător pe poarta cetății. Vestea se răspândește cu iuțeala fulgerului. Roșu mic a fost adus! Văd deja cu maximă claritate totul în viitor: va fi deparazitat, va fi tuns, va fi trimis la baie, iar hainele cu miros insuportabil vor fi arse. Apoi voi merge cu el la Școala Nr. 102, ca să ia note la fiecare materie.

O problemă filosofică pare a rămâne nesoluționată: e foarte probabil ca rebelul să evadeze iarăși. Ce fac? Răspunsul este deja dat. L-am citit și eu pe Albert Camus. A căzut un bolovan din vârful muntelui în vale? Ce-i cu asta? Sisif îl va ridica din vale și îl va duce din nou acolo sus, pe vârf, de câte ori va fi nevoie.

Adrian Săvoiu     

Reclame