18. Lecția primită de la Gheorghe Căldăraru

Lecția primită de la Gheorghe Căldăraru

România nu se simte prea bine în marșul triumfal spre comunism. Sunt profesor începător și trebuie să-mi văd lungul nasului. Deocamdată locul meu este cantonat strict la o margine de București: Casa de Copii Școlari nr. 2. În această dimineață am luat tramvaiul ca să ajung în Rahova. Numele cartierului are ceva rezonanță. Merg în Rahova ca să ”recuperez” și să aduc la Casa de Copii un fugar. Am notată pe o hârtiuță adresa lui. Elevul se numește, cum aș putea uita vreodată!, Constantin Stan și e certat cu școala de câteva săptămâni. Și ce-i cu asta? Nu s-au mai văzut asemenea odrasle? Ba da, dar va apărea ca neșcolarizat în documente, iar tovarășii de la Sectorul de partid, dar mai ales tovarășa Șoglu, vor cădea negreșit pe capul meu. Ce am păzit în tot acest timp? Cum m-am preocupat de soarta unui copil încredințat statului? Mă vor găsi vinovat 100 %! De aceea merg în această misiune de ”recuperare”. Îl voi lua de guler, la modul propriu, îl voi aduce la școală, îl voi păzi cât va da niște lucrări și va lua câteva note. Cum vor fi acestea contează mai puțin, dar nu va figura în scripte la rubrica ”Neșcolarizați”. Asta e foarte important! Statisticile oficiale de la Sectorul de partid nu suportă neșcolarizații!

Cobor din tramvai și ajung la adresa din Rahova. O curte neîngrijită, cu o căsuță dărăpănată. O tindă și două odăi. Strig la poartă. Nimic. După un timp vine agale și îmi deschide, bănuitor, neîncrezător, un bărbat de vreo 70 de ani. Mă privește plin de curiozitate și, parcă, nu cu cele mai bune intenții. Întrevăd o anumită ostilitate în privirea lui. Are o înfățișare cam fioroasă: un cap mare, cu niște ochi exoftalmici care te pironesc. Multe cicatrici. E nebărbierit. Din pieptul uriaș, de taur, pornesc niște brațe vânjoase, musculoase, tatuate de sus până jos. E îmbrăcat cu niște haine vechi, uzate, prea mici pentru fizicul său impunător. Spun imediat cine sunt și pe cine caut. Da, mi se confirmă: elevul meu Constantin Stan aici stă. Băiatul nu e însă acum acasă. Nu se știe unde-i plecat. Părinții lui s-au despărțit și nu se mai ocupă de el. A rămas aici cu bunicul. El e bunicul. Mă dumiresc. Așadar, mă gândesc eu, pot sta de vorbă cu bunicul, ceea ce nu e chiar rău în lipsa părinților.

Bărbatul mă poftește în casă. O mizerie cruntă. E frig ca afară. E sfârșitul lui noiembrie și nu e făcut foc. Totuși bărbatul e îmbrăcat destul de sumar și nu îi e deloc frig. Se urcă în vârful patului, își pune o pătură soioasă pe el și acum e gata să mă asculte. Recunosc că nu sunt chiar în largul meu. Privirile care mă pironesc în continuare, statutul meu de suspect în ochii proprietarului, atitudinea deloc prietenoasă a acestuia îmi creează destul disconfort. Nu s-ar putea spune că nu mă tem. Mă așez pe un scaun și încep să-i descriu situația nepotului: că nu mai vine la școală de atâta vreme, că nu are note la niciun obiect, că în catalog sunt multe absențe și celelalte. Mă lansez chiar în întrebări retorice: ”Ce se va întâmpla dacă rămâne repetent?”, ”Cum mai poate să urmeze o meserie?”, ”Ce va face în viață dacă nu termină școala?” și altele asemănătoare.

Am luat elan. Încep să cred că sunt convingător. Bărbatul cel fioros nu mă dezaprobă. Tace și ascultă. Urmărește cu atenție toată tirada mea. Pare realmente preocupat în urma detaliilor pe care le tot dau. Pare chiar că s-a resemnat. În sfârșit termin discursul și aștept, plin de încredere, efectul celor spuse de mine. ”Iată, îmi șoptesc în gând satisfăcut, reușesc nu numai la ore să conving, dar și în afara lor!”

”Tată, îmi spune bărbatul după o perioadă apăsătoare de tăcere, după cum mă uit eu la tine, cred că părinții tăi ți-au spus că în viață e bine să mergi la școală și să înveți.” Da, mă gândesc eu imediat, are dreptate. Într-adevăr, acasă am văzut în jur cărți, caiete și lucrările ori tezele pe care le corectau ai mei. De când sunt mic am înțeles că a merge la școală e ceva tot atât de normal cum ai respira. ”Eu, continuă calm bărbatul, l-am învățat pe nepotul meu un singur lucru: să fure. Asta l-am învățat în viață!”

Simt că se prăbușește tavanul pe mine. Am aflat în copilărie de la ai mei că, la această vârstă, învățătura este principala valoare a oricui. Când am ajuns profesor am început să propovăduiesc și eu aceeași normă. Așadar, toate convingerile mele sunt întoarse acum cu susul în jos. Nu m-am gândit niciodată că poate fi și o altfel de ”învățătură”. N-am întâlnit până în acest moment niciun părinte ori bunic, ce mai, pe nimeni care să-mi spună că nu trebuie să mergi la școală, că nu trebuie să înveți etc., etc. Bărbatul acesta cu privire amenințătoare mi-o spune verde în față. Aceasta e chiar lecția supremă pe care o puteam primi!

”Tată – continuă liniștit bărbatul – tu nu mă cunoști pe mine. Sunt vestitul Gheorghe Căldăraru. La viața mea am fost hoț. Toată viața! Am avut banda mea. Am umblat în tot Bucureștiul și în provincie. Am jefuit la drumul mare, am spart case, am tâlhărit, când a fost nevoie am dat cu cuțitul. Nu m-am dat în lături de la nimic. Toți îmi luaseră frica. Când auzeau de Gheorghe Căldăraru, intrau fiorii în ei. Și în ăi care încercau să mă prindă.” Apoi îmi spune pe scurt toată istoria lui.

Mă uit la cel care îmi povestește. Sunt năucit. N-am avut niciodată în față un asemenea conlocutor. Viața lui e halucinantă. Pare desprinsă din acele reportaje de senzație pe care Geo Bogza, ”reporterul frenetic”, le publica demult în revista interbelică ”Vremea”. În mod ciudat, pe măsură ce vorbește, privirea bărbatului parcă nu mai e atât de fioroasă. Deși nu mi-am găsit încă liniștea, nu mă mai tem de el.

”Tată – îmi mai spune acesta – nu am niciun leu pensie. N-am muncit niciodată. Aproape toată viața am fost prin pușcării. Am stat închis peste tot prin țară, am stat cu deținuții de drept comun, am stat și la izolare. Eram rău de tot. I-am cunoscut și pe comuniști în închisoare. Ăștia erau trecuți la  ”politici”. Am văzut-o și pe Ana Pauker când era în pușcărie. Eram separați bărbații de femei, dar din când în când gardienii ne lăsau prin curte să ne întâlnim. Dacă aveai bani să dai la gardieni puteai să te culci într-un loc dosnic din curtea închisorii cu o femeie. Totul era pregătit de mai înainte. Cele două sârme cu cearșafuri întinse la uscat până jos, lângă pământ, ascundeau întâlnirea interzisă prin regulament. Putea fi o pușcăriașă sau o spălătoreasă. Nu conta. Dar nu oricine avea banii ăștia!”

Gheorghe Căldăraru îmi aduce cu el o lume pe care eu nu am întâlnit-o niciodată nicăieri. Mă uit în jur la mizeria în care trăiește. Nu are bani de lemne și nu poate face focul să se încălzească. Unii vecini îi aduc de mâncare, altfel n-ar avea ce să mănânce. Nu are apă curentă. Casa stă să se dărâme pe el. Îmi fulgeră un gând, uitându-mă împrejur: eu aș putea supraviețui aici doar câteva zile. Îndrăznesc să intru, prin conversație, în lumea lui. ”Cum puteți trăi așa?”, îl întreb gândindu-mă la lipsurile și mizeria din jurul meu. ”Sunt învățat, tată”, îmi răspunde. ”La pușcărie era mult mai rău”. Acum nu mai fură. E prea bătrân. Nu i se pare nimic ieșit din comun să trăiască în condițiile subumane de aici. Are, până la vârsta aceasta, sumedenie de ani în pușcărie. În libertate a stat foarte puțin.

Conversația s-a animat. Fostul pușcăriaș mă testează cum stau cu argoul. Îi spun ce am învățat și eu, de prin cărți, banalele ”sticlete”, ”ciripitor”, ”mardei”, ”mangleală” și altele arhicunoscute. Sunt mic copil! ”Dar știi ce înseamnă cutare?”, mă întreabă. ”Dar cutare?” Bineînțeles că nu știu. Nu le-am găsit în nicio carte. Îmi dă o sumedenie de termeni. Vorbește într-o limbă ce-mi e străină. Cu toată filologia mea, sunt novice în materie. Cuvintele argotice pe care le aud de la el evident că nu am de unde să le cunosc. Și lista e atât de lungă! ”Vorbeam de față cu gardienii și niciunul nu știa ce spunem. Aveam limba noastră”, adaugă el cu un sentiment de mândrie.

Personajul începe să devină chiar interesat. Frica mi-a dispărut complet. Un om cu care porți o asemenea conversație nu se mai poate repezi la tine pentru că îi ceri socoteală de ce nu-i vine nepotul la școală. Omul acesta e un univers viu pe care îl găsisem doar în lecturile mele, în ”Florile de mucigai” ale lui Tudor Arghezi, în ”Cânticele țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu sau în ”Groapa” lui Eugen Barbu. Aș vrea acum să îmi împărtășească crâmpeie din lumea lui, atât de diferită de lumea mea. Aproape că am uitat de ce am venit aici. A, da, cazul elevului Constantin Stan. La final îmi promite ceva: pentru că am bătut atâta drum, își va trimite nepotul la școală. Iar eu îi promit că voi reveni să îmi continue istorisirile. Plec.

E sfârșitul lui noiembrie. Peste România se lasă o iarnă cumplită. Gazele nu mai au presiune și abia pâlpâie. Nu te mai poți încălzi, nu mai poți găti. La piață nu găsești nimic. Bucureștiul se afundă în abis. La Casa de Copii fugarul Constantin Stan, rebelul, s-a întors. Bunicul, împotriva a ceea ce l-a învățat și a crezut de o viață, l-a trimis la ore. Așadar, nu la furat! Nu voi fi săpunit de director care, la rândul său, nu va mai fi săpunit de tovarășii de la Sectorul de partid și, mai ales, de tovarășa Șoglu.

Cât timp a ținut iarna, n-am mai putut ajunge la Gheorghe Căldăraru. Nu prea e timp de povești câtă vreme ești înțepenit de frig. Așa e omul făcut, pregetă! În primăvară însă am luat din nou tramvaiul spre Rahova. Sunt înarmat cu o sumedenie de întrebări pentru Gheorghe Căldăraru. Necunoscutul univers al închisorilor de altădată mi se va deschide din nou prin povestirile lui. Abia aștept! Ajung la adresă. Curtea pare și mai neîngrijită, poarta e încuiată și casa, mai dărâmată. E o liniște ciudată. Strig de mai multe ori la poartă. Nu îmi răspunde nimeni. Aștept și strig din nou. Aceeași tăcere. Mă sucesc în sus și în jos prin fața casei care stă pitită în fundul curții. Iau două uluci între mâini și mă înalț să văd peste ele. Într-adevăr, pot zări tinda. Pe unul dintre stâlpii din lemn e bătut în cuie un carton, pe care o mână nesigură a scris: ”Locatarul Gheorghe Căldăraru – decedat.” A murit înghețat în casa fără pic de foc.

Anul școlar s-a terminat. Vine vacanța de vară și plec, unde oare?, decât la Câmpulung. Aici, de fiecare dată, am o pasiune secretă. De dimineață îmi întind șezlongul sub mărul bătrân din curte. Îmi aduc teancurile cu ziare și reviste din perioada interbelică. E colecția tatei la care țin ca la ochii din cap. Când citesc din ele uit de totul din jur. Doar strigătul mamei, care mă cheamă la masă, îl mai aud. Nu știu cum se face că în comparație cu ”România Liberă” pe care ne-o aduce poștașul zi de zi, unde nu pot citi decât ”Cronica muntelui” și știrile sportive, în colecția interbelică a tatei nu poți lăsa ceva necitit. Tocmai am deschis un ziar ”Universul” din anul 1937. După ce parcurg în întregime prima pagină, întorc foaia. Imediat fac ochii mari. Nu-mi vine a crede. Sus, pe pagina a doua, cu litere de o șchioapă, citesc titlul articolului: ”Celebrul bandit Gheorghe Căldăraru a fost prins.”

Atunci mi-au răsunat în memorie cuvintele spuse cândva, într-o casă mizeră din Rahova: ”Tată, tu nu mă cunoști pe mine. Sunt vestitul Gheorghe Căldăraru. La viața mea am fost hoț”.

Adrian Săvoiu