20. Adolescenta de pe nisipul fierbinte

Adolescenta de pe nisipul fierbinte

Iată-mă aici, la 17 ani, într-o fotografie pe plaja de la Eforie Nord.  Am venit, ca de obicei în vacanța de vară, cu părinții la mare. Stăm în fiecare an la aceeași gazdă din Eforie Nord. Spre deosebire de zilele de școală, când ai mei sunt destul de stricți în ce mă privește, aici am, surprinzător!, libertate deplină. După plaja de dimineață și masa de prânz plec de unul singur să colind până seara târziu. Am fost în ”pelerinaj” la Eforie Sud, la Constanța, chiar și la Mamaia. Iar la vârsta aceasta, când se întâmplă să nu mai fii coordonat de părinți, totul devine dintr-o dată mult mai frumos. Ce mai, îmi place la nebunie în vacanță la mare!

Dar … pe plaja de la Eforie Nord nu sunt singur! Domnișoara din imagine se numește Olga Rogalska și are 16 ani. Și ea e în vacanța de vară. Și ea a sosit cu părinții la mare, tocmai din Polonia. Și ea stă cu ai ei pe cearșaf la soare. A venit la mine să mă întrebe cât este ceasul. Iar eu, ca un băiat educat, i-am dat imediat răspunsul dorit. Ne înțelegem puțin mai greu pentru că ea știe engleză și rusă, iar eu franceză și germană. Dar, la anii noștri, aceasta contează prea puțin.

Olga este o fată zâmbitoare și plină de viață. Ne plimbăm pe plajă, intrăm în mare și în tot timpul acesta e de o veselie debordantă. Până să o întâlnesc programul meu de stat la soare a fost ”științific”: un sfert de oră cu fața în sus, alt sfert cu fața în jos, un sfert de oră pe partea stângă și alt sfert pe partea dreaptă. Ai mei așa fac și mi-au explicat și de ce. Numai că, de când cu Olga, acest program care mă ferește de arsurile solare a fost aruncat în aer. Și asta nu e totul! De dimineață, de cum vin, încep să o caut pe Olga cu privirea pe plajă. De prea multă lume nu o pot zări. Atunci plec în recunoaștere. Am ajuns eu singur până la Mamaia și nu mi-a fost greu, dar a cerceta plaja din Eforie Nord, chiar dacă sunt sute și sute de oameni, e deja o bagatelă. Mai ales că bănuiesc zona în care va veni cu ai ei. Oamenii sunt în general conservatori și își păstrează locul din ziua precedentă. Imediat ce o găsesc, Olga se bucură. E numai un zâmbet. Și mai este ceva în plus. Se uită tot timpul la mine și e atentă la orice aș spune. Păi, nimeni nu mi-a mai dat atâta atenție până acum. Și cu atâta atenție eu mă simt de parcă aș fi în centrul lumii!

După ce o găsesc pe Olga pe plajă stau puțin cu ea de bun venit. Mă întorc doar pentru un minut la ai mei ca să le spun unde sunt și că până la masa de prânz din jurul orei 1 nu mă vor mai vedea. M-aș aștepta ca ai mei să protesteze, dar văd că nu o fac. Apoi mă reîntorc la Olga și nu-i mai bag în seamă pe ai mei, ceea ce reprezintă un aspect cu totul nou de când venim la mare. În fond, îmi zic, e dreptul meu, pentru că am și eu acum o… vârstă.

I-am cunoscut, așezați pe cearșaful întins pe plajă, și pe părinții Olgăi. Au venit cu mașina la Eforie Nord din inima Poloniei. Locuiesc în Toruń, orașul unde s-a născut Copernic, mi se spune. Când sunt împreună cu ai ei, stau mai mult de vorbă cu doamna Rogalska. Îmi pare o femeie foarte distinsă. Vorbim în germană. În sfârșit, pot folosi limba germană pe care o învăț cu sârg din clasa a IX-a. Doamna Rogalska îmi spune că îi place la mare în România. Discutăm apoi despre Polonia și Copernic. Și eu am auzit de teoria heliocentrică a lui Copernic. Îi spun apoi doamnei câteva nume legate de cultura poloneză. Știu din revista ”Cinema” despre regizorul Andrzej Wajda, al cărui film ”Cenușă și diamant” l-am văzut la televizor, nu îmi e străin numele romancierului Henryk Sienkiewicz, care a scris ”Potopul”, am ascultat piese ale lui Chopin. Doamna Rogalska este încântată. Pronunț chiar numele poetului polonez Jan Kochanowski, scriitor renascentist, modelul literar al lui Miron Costin și al mitropolitului Dosoftei, cunoscători de limbă polonă. Aici doamna Rogalska rămâne puțin descumpănită. Mă gândesc că poate nu am pronunțat eu bine numele lui Jan Kochanowski, că și polona asta e o limbă imposibilă. Reiau. Nimic. Reformulez. Da, acum pare că a înțeles despre cine e vorba. Dar în sinea mea nu sunt absolut convins că știe de Jan Kochanowski. Oricum, e uimită: Jan Kochanowski pe plaja de la Eforie Nord! La asta nu s-ar fi așteptat nimeni! Doamna Rogalska mă privește dintr-o dată cu alți ochi.

În fiecare dimineață o caut pe plajă pe Olga. Am observat că părinții ei i se adresează cu numele de alint, Ola, și așa îi spun și eu de acum înainte. Stau tot timpul cu ea. Nu mă mai interesează ai mei, nici măcar ultravioletele despre care tata îmi tot vorbea până de curând. Acum mă interesează doar Ola. E blondă și are pistrui. Și e atât de plină de viață! Ritmul pașnic de stat la soare pe cearșaf, alături de ai mei, consolidat în atâția ani de mers la mare cu ei mi se pare acum complet desuet. Un lucru e ciudat: ai mei continuă să nu protesteze în niciun fel că am început să îi ignor complet. Poate că sunt ei prea ocupați cu programul lor ”științific” de plajă?!

Zilele de vacanță alături de Ola au trecut repede. Tocmai pentru că au fost așa de frumoase. Prin Ola am descoperit în mine o nouă ființă. M-am descoperit pe mine uitându-mă în ochii ei. Numai că mâine va trebui să plece acasă, în îndepărtata Polonie. Pe plaja din Eforie Nord, în prezența părinților ei, ne luăm ”la revedere”. Fiecare îi dă celuilalt adresa. Deși se vede clar, niciunul nu are curajul să mărturisească regretul despărțirii. Îi spun niște banalități convenționale, deși aș vrea să-i transmit mult mai mult. Și limba asta străină în care nu poți exprima nuanțe! Cine știe, poate o voi putea reîntâlni cândva…

Am reînceput școala și în ultimul meu an de liceu ne-am scris cu regularitate. Am observat din scrisorile ei că Toruń se scrie cu un accent ascuțit pe ń și așa redactez și eu pe scrisoarea răspuns. În scrisori ne punem mereu și vederi, cele mai frumoase pe care le găsim. Sunt puțin invidios pentru că Ola îmi trimite vederi mai frumoase decât ale mele. Dar nu am nicio vină. În România altele nu sunt. Când s-a apropiat vacanța de vară m-a anunțat printr-o scrisoare că anul acesta va pleca în vacanță împreună cu ai ei la Varna, pe litoralul bulgăresc. La întoarcerea din Bulgaria, în drum spre Polonia, familia ei se va caza o noapte la hotelul ”Muntenia” din Pitești. Știe precis ziua când va fi la Pitești și mi-o comunică. Îmi scrie că s-ar bucura dacă ne-am putea întâlni acolo.

Am terminat liceul, am dat bacalaureatul și am intrat la facultate. Sunt din nou în vacanța de vară. Nu am uitat, cum s-ar fi putut?, ceea ce mi-a scris Ola despre întâlnirea noastră. În ziua respectivă am plecat de la Câmpulung și am ajuns la Pitești. La recepția hotelului mi se confirmă că în camera X stă familia de polonezi Rogalski. Urc și bat la ușa camerei cu oarecare emoție. Nu ne-am mai văzut de un an. Îmi deschide doamna Rogalska. În prima clipă nu mă recunoaște. Imediat însă văd cum i se luminează fața. Gata, m-a recunoscut. Ne dăm binețe și, fără să mai spun nimic, o cheamă imediat pe Ola. Îmbrățișări, mare bucurie. Părinții ei îmi propun să ieșim cu toții în oraș pentru o plimbare. Domnul Rogalski renunță în ultima clipă și rămâne la hotel. Cât timp ne plimbăm (eu stau, desigur, lângă Ola) doamna Rogalska constată că mi-am îmbunătățit germana față de vara trecută. Evident, am mai dat trei teze la germană de atunci, mă gândesc eu. Dar, în sinea mea, sunt mândru de asta. După un timp doamna Rogalska ne spune că se retrage la hotel. Mâine va urma o călătorie foarte lungă cu mașina.

Am rămas doar noi doi. Suntem atât de sfioși unul cu celălalt. Am avea atât de multe să ne spunem. Parcă suntem însă niște copii. Vorbim numai despre nimicuri. Niciunul nu intră în ”miezul problemei”. Ola e la fel cum o știu de anul trecut, veselă, zâmbitoare și plină de viață. Se uită la mine cu o teribilă intensitate. Are niște ochi foarte vii, plini de lumină. Și eu sunt atât de stângaci… Și mai am atât de puțin timp la dispoziție ca să fiu împreună cu ea…

Nici nu știu când s-a făcut aproape miezul nopții. Ola îmi spune că mâine vor pleca foarte de dimineață. Mă întorc cu Ola la hotel și îmi iau la revedere de la ea și de la părinți. Doamna Rogalska e puțin îngrijorată când îi spun că voi pleca imediat la Câmpulung. ”Mai sunt autobuze la ora aceasta?”, mă întreabă. ”Jahwol, sind vielen! (Da, sunt multe!)”, îi răspund eu cu siguranță. Exact așa i-am spus. Dar știu, sunt convins chiar, că nu mai este niciunul. În noaptea asta aș fi vrut să fi rămas cu Ola. În noaptea asta n-aș fi vrut să mă mai întorc acasă la Câmpulung.

Ies din hotelul ”Muntenia”. Bucuria celor câteva ore fericite împreună cu Ola se transformă în tristețe. Merg pe jos până la marginea Piteștiului, la Podul Viilor, pentru o ocazie. Mașinile trec foarte rar la ora aceasta. Cine să ia la miezul nopții un necunoscut care face semn cu mâna pe marginea șoselei? Găsesc cu greu o dubiță care să mă ducă la Câmpulung. Nu mai e loc în cabină. Șoferul îmi deschide ușa din spate și îmi găsesc un loc, înghesuit pe o banchetă, printre niște butoaie cu benzină. Șoferul mă avertizează să nu fumez, că sărim în aer cu toții. ”Nicio grijă, sunt nefumător”, îl liniștesc eu. Ușa nu se închide și o leagă pe dinafară cu sârmă. Dacă se întâmplă ceva trebuie să bat tare cu pumnul în metalul cabinei. Oricum, sunt ca un prizonier, cu nicio putință de a ieși de aici. Când ajung la Câmpulung e aproape de două noaptea. Nu mai este nimeni pe stradă. Acasă, pe hol, lumina e aprinsă. Ai mei, de grijă, nu s-au culcat. Mama îndeosebi e tare îngrijorată. Îi liniștesc că totul a fost bine și că nu aveam cum să ajung mai devreme. Povestesc în două cuvinte, urmând a da detalii mâine dimineață…

A urmat armata, opt luni în lagărul de concentrare de la Plenița, Dolj. Din octombrie până în iunie. Apoi o altă vacanță de vară, după care am ajuns la Facultatea de Litere din București. Aici, la noua adresă, trebuie să fiu luat în evidență de un comisariat militar din Capitală, undeva pe strada Căderea Bastiliei. Am fost convocat printr-o carte poștală. Mă prezint și mi se completează niște date pe o fișă. Ofițerul care a operat în ea îmi comunică un lucru: e ocupat și nu mai duce el fișa la colegul lui de la camera X. Va trebui să o duc eu. Dar, mare grijă! Fișa este secretă și nu am voie să mă uit în ea sub nicio formă. Iau fișa. Așadar port cu mine informații care mă privesc, dar sunt strict secrete. Măi să fie! Pe hol deschid fișa și mă uit în ea. Date tehnice despre pregătirea mea militară pe care le știu pe dinafară. Există însă o altă pagină unde, sus, scrie ceva: ”Observații”. Ochii mi se pironesc pe ”observația” care sună așa: ”Corespondează cu Olga Rogalska din Republica Populară Polonă.” Așadar, cineva de la Securitate a avut de lucru!

Corespondența cu Ola a continuat cu regularitate în primul meu an de studenție la Facultatea de Litere din București. Are un scris frumos, rotund, de fată. Ne povestim ce face fiecare. De curând a văzut filmul ”Cabaret”, cu Liza Minelli, care i-a plăcut enorm. Mi-l recomandă și mie. N-am ce face. În România nu a sosit și va trebui să mai aștept. În ultima scrisoare îmi comunică un lucru complet neașteptat. Părinții ei mă invită să vin în vacanța de vară la Toruń , în Polonia. Toruń, mi se scrie, este un oraș vechi, foarte frumos, unde ne putem plimba. Voi sta acasă la părinții ei și tatăl fetei ne poate duce cu mașina prin împrejurimi, dar și în alte orașe din Polonia. Ola mă întreabă dacă aș vrea să vin la ea în vacanță și, în caz de răspuns afirmativ, să-i confirm printr-o scrisoare.

Auzi întrebare? Părul blond al Olgăi, pistruii, zâmbetul ei, pofta ei de viață, plimbări în orașul lui Copernic… Chiar ar fi minunat. Nu poate exista din partea mea decât un singur răspuns: Da! I-l dau cu maximă urgență. Mai trebuie să scot doar pașaportul și totul va deveni realitate. N-am plecat niciodată până acum din România. Dar asta mai contează?

Mă interesez imediat ce trebuie făcut ca să pot pleca în Polonia. Merg la circa de miliție unde este arondată strada Mihai Eminescu pe care locuiesc în gazdă, cu viză de flotant. Trebuie să completez un formular, ca pe baza lui să mi se elibereze pașaportul. Formularul e teribil de complicat. Mi se cere să scriu nu numai despre mine, dar și despre părinți. În permanență revine obsedant ce am făcut eu și părinții înainte de 23 august 1944. Cu mine e simplu: nu existam pe atunci. Iar cu părinții la fel: au trăit cum vor trăi și după aceea. După ce completez formularul și mi se verifică datele cu buletinul, mi se dă un bon pe care este consemnată o dată. La această dată va trebui să vin pentru a afla răspunsul la cererea mea de a merge în Polonia.

Într-o zi doamna Bela, gazda mea din strada Eminescu, vine la mine imediat ce ajung acasă de la facultate. O văd îngrijorată. Mă întreabă dacă am făcut ceva rău în ultima perioadă. ”Nu. De ce?” o întreb eu mirat. Îmi spune că în lipsa mea a venit la ea un ofițer de Securitate. A întrebat-o tot ce știe despre mine. Apoi ofițerul a mers pe la vecini și le-a pus aceleași întrebări. La urmă a intrat în camera mea și mi-a cercetat tot ce era scris de mine: cursuri, notițe, jurnalul, însemnări diverse. Apoi a cercetat cărțile din camera mea. Ofițerul de Securitate s-a arătat foarte mirat și deranjat că printre ele a găsit și Biblia. Apoi a plecat, fără să-i spună doamnei Bela un cuvânt și mai ales motivul pentru care făcuse această vizită atât de misterioasă. Eu însă, fiară bătrână, înțeleg pe dată. Totul e în legătură cu cererea mea de a merge într-o vizită în Polonia.

Primul an universitar s-a terminat. Am trecut cu bine toate examenele și plec în mult așteptata vacanță de vară la Câmpulung. Tata nu mai trăiește de doi ani. Acasă îi rezerv mamei o mare surpriză. Voi pleca, de unul singur, în Polonia! Mă voi duce să mă întâlnesc cu Ola, pentru că părinții săi m-au invitat să stau la ei. Îi spun și ce planuri am pentru această excursie. Deși e puțin mirată, mama nu schițează niciun gest de împotrivire că băiatul o va lăsa singură în această vară. Oricum, până atunci mai este și îi voi putea povesti atâtea despre primul an de facultate.

Data la care trebuie să iau avizul favorabil pentru pașaport a sosit. Plec de la Câmpulung și ajung la București. Răcoarea Câmpulungului a rămas departe. La București e o zi caniculară de iulie. Ajung la circa de miliție. Intru într-o încăpere mică, vopsită în griul imposibil atât de cunoscut, unde de jur împrejur sunt scaune. Este o sală de așteptare de unde îmi voi lua rezultatul cererii. Sunt în intervalul orar al programului afișat. Nu este absolut nimeni în sala de așteptare. Destul de ciudat. Nu am pe cine să întreb, așa că aștept să se întâmple ceva. Timpul trece greu. După o vreme se deschide o ușiță din metal. E de mărimea unei palme și este plasată la înălțimea brâului meu. Mă aplec și văd două mâini. Nu se poate zări niciun chip. Stau așa aplecat într-o poziție caraghioasă și aștept. Un glas îmi cere buletinul de identitate. Mă execut. Cele două mâini îmi înapoiază buletinul. Mâinile verifică în registru. S-au oprit într-un loc. Apoi se aude glasul: ”Cererea d-voastră a fost respinsă pe data de 2 iulie”. În secunda următoare ușița metalică se închide la loc, cu un zgomot scurt. Sunt buimac. Încerc să întreb pe cineva din circa de miliție ce s-a întâmplat. Numai priviri ostile. Iar când un milițian de la circă aude că e vorba de o plecare în străinătate, deja devin un posibil suspect. Totuși, în documentele de partid și în ziarul ”Scânteia” scrie clar că Polonia este nu numai o țară socialistă ca România, dar și prietenă!

Mă întorc la Câmpulung. Îi dau mamei explicația sosirii mele neașteptate și reproduc: ”Cererea d-voastră a fost respinsă pe data de 2 iulie”. Nu voi putea uita vreodată aceste cuvinte. Planurile mele de a ajunge în Polonia au luat sfârșit. Într-o scrisoare, plin de dezamăgire, i-am spus Olgăi ce s-a petrecut. Poate altădată…

În perioada următoare scrisorile de la Toruń au venit din ce în ce mai rar și au devenit tot mai sumare. La ultima mea scrisoare nu am primit niciun răspuns, deși au trecut mai bine de două luni. I-am scris Olgăi din nou, vorbindu-i despre mine ca de obicei și arătându-mi nedumerirea că nu am mai primit de la ea niciun rând de răspuns. Am așteptat din nou o lungă perioadă, dar nici de data aceasta nu mi-a mai venit răspunsul ei. Am înțeles în felul acesta, prin lipsa cuvintelor, că viața și-a urmat acolo, în Polonia, cursul…

Nu am ajuns niciodată să văd orașul polonez Toruń. Centrul vechi a intrat în patrimoniul UNESCO pentru valoarea lui arhitecturală. Pentru mine acest loc va rămâne însă pentru totdeauna nu locul unde s-a născut marele Copernic, ci orașul Olgăi Rogalska. Nu aveam de unde să știu atunci că plimbarea noastră la Pitești, în acea noapte caldă de vară, va fi ultima și nu o voi mai revedea vreodată. Din când în când, când ajung la Câmpulung, scot o cutie de carton plină cu scrisori, desfac la întâmplare un plic și citesc. Cândva am însemnat, mare, cu litere de tipar, pe una dintre laturile acestei cutii: ”Scrisori de la Olga Rogalska”.

Scriind aceste rânduri, m-am întrebat ce va mai fi făcând astăzi Olga Rogalska. Brusc mi-a venit o idee: tehnologia mi-ar putea găsi o soluție! Intru pe Facebook și dau căutare pe nume. Îmi apar mai multe figuri. Însă, cert, nicio Olga Rogalska de pe Facebook nu este ea. Nu mă dau bătut. Intru pe Google, îi scriu numele și caut printre fotografii. Cine știe, poate că… Numai și numai bazaconii. Dar, pentru un ”arheolog”, și bazaconiile merită atenție. Iau cu răbdare fiecare imagine în parte și o cercetez minuțios. Se pare că nu e nicio șansă. La un moment dat îmi apare o fotografie sub care stă scris: Olga Bracha (Rogalska). Paranteza aceasta merită toată atenția. În imagine sunt niște adolescente, în costum de sport, cu niște cercuri uriașe, probabil la o festivitate. În imposibila limbă polonă ar scrie că sunt elevele unei clase de liceu, iar fotografia este din anul 1973. Mă uit la câteva chipuri și, dintr-o dată, mă opresc în stânga, sus, la figura unei fete încadrate într-un cerc: este Ola, negreșit! Aș recunoaște-o dintr-o sută! Este o fotografie din aproximativ aceeași perioadă când am cunoscut-o pe plaja de la Eforie Nord. Imaginea e integrată unui site constituit cu prilejul întâlnirii din 2008 a fostelor colege de clasă, promoția 1974, de la un liceu din Toruń. Totul se potrivește.

Dar cu acest nume, Olga Bracha (Rogalska), mai pot găsi pe Google și altceva: o altă fotografie în care apare, din semiprofil, o doamnă blondă, zâmbitoare, tunsă scurt. Nici aici nu am vreo îndoială că este ea. De ce? Pentru că am regăsit zâmbetul Olgăi, al adolescentei de odinioară. Pentru mine zâmbetul acesta este inconfundabil. Tot în imposibila limbă polonă, dar și prin intermediul traducerii automate, înțeleg că acum Olga Bracha (Rogalska) lucrează ca medic într-o clinică de stomatologie din Toruń.

Mă simt în postura personajului Felix, din epilogul romanului ”Enigma Otiliei” de G. Călinescu. Cândva Felix, la 18 ani, fusese îndrăgostit de Otilia, fata lilială de aceeași vârstă cu el. Dar Otilia a plecat cu Pascalopol la Paris și s-a căsătorit cu acesta. După mulți ani Felix, ajuns profesor universitar la Facultatea de Medicină, îl reîntâlnește pe Pascalopol, care între timp s-a despărțit de Otilia. Moșierul îi arată lui Felix o fotografie cu Otilia actuală, o imagine pe care Felix refuză să o accepte, pentru că nu mai e Otilia lui, fata nebunatică de odinioară.

La fel ca Pascalopol în roman, Google mi-a scos în față, după o viață, o fotografie cu Olga Rogalska: o doamnă blondă, aranjată, medic stomatolog într-o clinică din Toruń. Aceasta nu este însă Olga Rogalska! Și eu, asemenea lui Felix, refuz să accept această imagine. Pentru mine nu poate exista decât o singură Olga Rogalska: Ola, adolescenta zâmbitoare de pe nisipul fierbinte al plajei din Eforie Nord, care pentru o clipă m-a așezat în centrul universului.

Adrian Săvoiu

Reclame