22. File din jurnalul unui tânăr de 19 ani

File din jurnalul unui tânăr de 19 ani

La 14 ani am început să scriu jurnal. L-am început de la 1 ianuarie, după ce s-a copt ideea cu câteva luni mai înainte. Nu știam cum se scrie în jurnal, pentru că nu citisem niciunul. Bănuiam vag că zilnic scrii ce ți s-a întâmplat, ce gânduri ți-au trecut prin cap, ce ai mai citit, lucruri din acestea. Zi de zi jurnalul a fost confidentul meu. Am crescut cu el ani de zile. Citite astăzi, primele însemnări îmi par de o înduioșătoare naivitate. Dar în ciuda acestei mari naivități și a simplismului lor din anii aceia, le-am descoperit și o mare calitate: sinceritatea. Nu există nimic nesincer și astăzi mă pot regăsi  integral, așa cum eram și gândeam în acele clipe.

Am ținut jurnal până la vârsta de 32 de ani. Atunci, jurnalul din ultimul an mi-a fost distrus în împrejurări greu de evocat. Am avut sentimentul insuportabil al unei pierderi ireparabile, așa cum numai pierderea fizică a unui apropiat ți-o poate provoca. Prin distrugerea acelor file am pierdut și o parte din mine. Pare greu de crezut, dar după aceasta mi-a fost imposibil să mai continui, să mai scriu măcar o singură pagină.

Anul 1973, aflat la granița dintre 18 și 19 ani, a fost dominat de schimbări majore în existența mea, schimbări pe care le-am resimțit mult timp după aceea, pot spune că întreaga viață. Ca să folosesc o comparație nepotrivită, 1973 a semănat în ce mă privește cu anul 1944 din istoria românilor, marcat de transformări radicale și totodată bruște. De aceea, pentru mine, 1973 este un an de hotar pentru că adolescența mea, trăită în globul de cristal al unei familii liniștite din Câmpulung, a luat sfârșit în mod dramatic pe parcursul a doar câteva zile.

Transcriu aici câteva file de jurnal din ultima zi a anului 1973, când abia împlinisem 19 ani. Eram în armată din octombrie și ni se promisese că de Anul Nou vom putea, în sfârșit, să mergem acasă ca să ne revedem familia. N-avea să fie așa. Cazarma am resimțit-o în permanență ca pe un lagăr de concentrare. În ultima zi a lui 1973 aveam gustul amar că fusesem înșelat. Cu puțin înainte de a bate ceasul, care anunța la televizorul din dormitorul cu 80 de soldați Noul An 1974, am scris aceste rânduri, retras într-o sală a unității militare din Plenița, județul Dolj. Este o rememorare, prin flashuri, a anului care tocmai urma să se încheie. Îmi amintesc perfect că am scris totul cu pixul, neîntrerupt, dintr-o suflare, fără să fi făcut vreo ștersătură sau corectură. Martor îmi este jurnalul.

Când am intrat în cazarmă ni s-a atras atenția că orice obiect străin, adică orice obiect de acasă, în afara celor permise prin regulament, va fi confiscat. Nimeni nu știa cu exactitate ce anume din ”civilie” e permis de regulamentul militar. În mintea mea paginile unui jurnal nu ar fi putut să cadă sub incidența obiectelor interzise. Nu am crezut că niște însemnări personale pot fi considerate ”în afara legii” în armată. La scurt timp după ce am început instrucția de front, s-a ordonat un control inopinat la valiză. Ni s-a ordonat să scoatem ”la interval” valizele de lemn de sub pat și să le aliniem la perete. Apoi ni s-a comandat să ne depărtăm de ele și să rămânem fiecare în dreptul patului. ”Nimeni nu mai are dreptul să umble la valiză”, a conchis un ofițer care ne supraveghea.

A început controlul prin subalterni și o serie întreagă de obiecte de uz personal, socotite interzise, au fost confiscate. De pildă, o cutie de ness. Obiecte indezirabile au fost considerate și niște însemnări ale unui coleg de dinaintea mea și au fost, de asemenea, confiscate. Mai erau până la mine doar câteva valize de controlat. Încălcând cu bună știință ordinul, m-am furișat la valiză, profitând de un moment de neatenție al ofițerului, și am scos din ea jurnalul. L-am ascuns rapid în buzunarul interior de la veston. La control mi-au fost confiscate câteva obiecte de lenjerie, trimise la cererea mea de mama, ca să mă apere de frig. De exemplu, un maieu de corp care să mă ferească de vântul neîncetat al câmpiei Băileștiului mi-a fost smuls fără nicio reținere din valiză. Jurnalul însă l-am salvat și l-am purtat de atunci înainte, în fiecare zi, fie ploaie, fie ninsoare, în buzunarul interior al vestonului. De aceea acest jurnal din timpul armatei are pentru mine o valoare neprețuită.

Transcriu acum, pentru prima oară, niște file din jurnalul salvat. Niciodată n-am scris în jurnal vreun rând decât strict pentru mine. Gândul publicării unor pagini nu a existat nici măcar o clipă atunci când scriam. Am stat acum să mă întreb dacă e bine ce fac, dacă n-ar fi o impietate față de mine însumi să scot mărturisirile mele de ”sub pecetea tainei”. Am ajuns la concluzia că, după atâta vreme, toate întâmplările vieții pot fi mărturisite așa cum, după 50 de ani, pot fi deschise documentele din arhive care poartă pe ele înscrisul ”Strict secret”. Eu sunt un om obișnuit și nimic din viața mea nu poate fi secret.

A destăinui văzului public un fragment din jurnal, scris în condițiile improprii din cazarmă, dar mai ales când încă nu mă maturizasem, poate fi ușor riscant. Omul însă trebuie să fie sincer nu numai cu cei din jur, dar și cu sine însuși. Îmi ofer acum, după ani, acest exercițiu necesar al sincerității față de mine însumi.

***

31 decembrie 1973, Plenița

Îmi amintesc: dimineața de 1 ianuarie 1973, zilele plate, olimpiada de limba și literatura română – etapa orășenească, înfiorătoarele ore de chimie din liceu, frigul din laboratorul de fizică, atmosfera sumbră a laboratorului de științele naturii, drumul de la liceu spre casă, popasurile, diminețile de vineri uneori geroase, alteori însorite, zilele de practică în uzina ARO, bucuriile spontane, satisfacțiile vieții de elev, renunțările, rarele spectacole la care am mers, deziluzia de la olimpiada de limba și literatura română etapa județeană de la Pitești, primăvara pe care n-am putut-o simți, după-amiezile de sâmbătă, vacanța de primăvară.

Continui să-mi amintesc: ultima lună de școală în liceu, orele de sport, lecțiile de geografie, orele de istorie, strângerea de mână pe sub bancă, ”refugiul” în spatele clasei, fotografiile pentru panoul de promoție de la Liceul ”Dinicu Golescu”, pregătirea pentru latină, mama care mă ascultă teoria la gramatică, fișele pentru literatura română, rarele meciuri la televizor, uniforma școlară, ultimul ”învățat” pentru ora de chimie, ultima lucrare de control la fizică, ultima notă din liceu (10 la geografie), tenisul la perete, frazele de analizat la gramatică, profesorul și prietenul meu Cezar Neacșu, somnul osmotic din câte o după-amiază, ultima zi de școală.

Îmi amintesc mai departe: programul de pregătire pentru examene, prietena mea Mami (R.), plimbările nocturne cu ea, locuința ei de pe strada 1 Mai, grădina casei mele de la Câmpulung, trandafirii din curte, pălăria tatei, capotul mamei, mapa neagră de elev, mingea de baschet, mărul, zilele dinaintea bacalaureatului, banchetul clasei noastre, clipele penibile, obiceiurile tatei, bucuriile mamei, noaptea dinaintea bacalaureatului, probele scrise la bacalaureat, probele orale la bacalaureat, reușita, media 10 la bacalaureat, satisfacția părinților, zilele de început de iulie la Câmpulung.

Îmi mai amintesc apoi: plecarea mea la București pentru examenul de la Facultatea de Filologie, drumul cu mașina spre Capitală cu toate barierele de cale ferată ridicate, Mami (R.) cu bluză portocalie și fustă midi neagră, probele scrise de la facultate, proba orală cu orele de așteptare febrilă de dinainte, reușita la facultate între primii pe listă, salturile de bucurie în holul facultății, întoarcerea la Câmpulung, felicitările tuturor, visul văzut cu ochii al tatei, zilele molcome ale vacanței de vară, Marea Neagră, ”lunga vară fierbinte” cu părinții la Eforie Nord, lirica singurătății pe plajă, joaca efemeră din valuri, ciudata oboseală a tatei, turneul internațional de volei de la Constanța, Olga Rogalska – poloneza din Toruń regăsită la Pitești, reîntoarcerea la Câmpulung.

Continui să îmi amintesc: diagnosticul de leucemie galopantă al tatei, neliniștea mamei, suferințele ei, tata la spitalul din Câmpulung, transfuzia de sânge, calmul dinaintea furtunii, plecarea tatei și internarea lui la București, tata abia cunoscându-mă la spitalul din București, ultima imagine a tatei la spital, tata în comă întorcându-se cu salvarea de la București, chinurile dinaintea morții, disperarea mamei, vestea, condoleanțele, tata mort în patul în care îi plăcea să citească în serile lungi de iarnă, rudele noastre, tata în sicriu îmbrăcat în costumul de haine maro, orele de veghe la căpătâiul lui, tragedia pe care încă nu o înțeleg, slujba religioasă din curte de sub nuc, ultimul drum al tatei, sunetul primilor bulgări de pământ căzând pe sicriu, golul din casă, Mami (R.) plângând, încercarea de a ieși din situația creată, plimbările mele în diminețile de septembrie pe străzile orașului, sosirea ordinului de încorporare în armată, ploaia de care l-am ferit, ultimele zile acasă, pregătirea de plecare în armată, pletele mele, Mami (R.) în ultima seară dinaintea plecării în armată.

Apoi: drumul spre Plenița, profilurile îndepărtate ale cazărmii, tunsul, rigoarea, chinuitoarele zile ale începutului, distribuirea armamentului, aruncătorul meu de grenade antitanc, prima scrisoare către casă, îngrozitorul „el teniente”, cea dintâi scrisoare primită de la mama, răsăriturile de soare pe câmpul de instrucție, Balcanii din zare, câmpia Băileștilor, efortul de zi cu zi, obsedanta trezire de dimineață: ”Companie deșteptaaaa-rea!”, pierderea deprinderilor obișnuite de acasă, soarele blând al după-amiezii de octombrie, instrucția de front, tragerile, apusurile, drumul spre poligon, frigul, plantoanele din timpul nopții, comenzile enervante.

Prima jumătate a anului 1973 am trăit-o cu sabia lui Damocles deasupra capului: examenul de admitere la facultate. Atâtea visuri a năruit acest examen în lunile de dinaintea lui! Știam încă de mai înainte că, reușit fiind, nu mă voi mai putea bucura așa cum ar fi trebuit. Prea multă așteptare. Acum știu că, odată eliberat din armată, nu mă voi putea bucura așa cum va trebui. Prea mult voi aștepta.

La începutul toamnei, în septembrie, a murit tata. Abia după ce au trecut aceste luni mi-am dat seama de proporțiile tragediei. Figura tatei mi-a revenit insistent în minte prin intermediul viselor. Și în toate aceste vise ale mele (ca și în realitate, de altfel, acolo la spitalul din București), a licărit speranța vindecării lui. Atunci, în unele clipe, m-am întrebat dacă se mai poate face ori nu ceva. Acum îmi dau seama că totul era zadarnic.

Tata, cel care spusese tuturor la Câmpulung că prin reușita mea la facultate își văzuse visul cu ochii, a trecut acum în lumea neființei. N-am plâns la înmormântare, nu am putut, chiar dacă trebuia. Mi-au curs însă lacrimi acolo, la spitalul din București, când îi țineam mâna dreaptă și nu știa că fiul său face aceasta, când aiura din cauza bolii și nu știa că la capul său sunt eu.

Niciodată nu m-am înțeles cu tata așa cum ar fi trebuit; poate a fost conflictul dintre generații. Niciodată n-a vrut să-mi spună amănunte despre tinerețea lui, despre anii în care eu nu mă născusem. Deși ar fi avut multe să-mi spună, nu mi-a destăinuit nimic până la această vârstă. A plecat cu toate în lumea întunericului.

Prin moartea neașteptată a tatei și prin plecarea mea în armată casa noastră de la Câmpulung a rămas pustie. Cel mai greu o va duce de acum înainte mama. Nu știu ce hotărâre va lua. Eu am venit aici, am fost furat dintre gândurile mele, am uitat în parte de nenorocirea de acasă, de mama în haine îndoliate. Ce va fi gândind oare ea acum? Bărbatul mort, fiul plecat în armată. Când tata a murit, un timp n-a mai văzut să citească. Atunci am început să-mi dau seama că pe această lume totul este posibil.

Sunt ultimele ceasuri din anul 1973, sunt ultimele ceasuri și-mi dau seama cât de departe sunt acum de lume. Pe măsură ce trece timpul înțeleg în ce pustietate trăiesc aici. Unde este bucuria Anului Nou? Unde sunt acele clipe mult așteptate? Ce face mama? Ce fac toți ceilalți care sperau să mă revadă ? Ce faci tu, Mami? E groaznic pentru o fată să aștepte atât.

Dintre toți de aici sunt singurul care acum scrie. Găsesc o semnificație deosebită acestui act în aceste momente. Mă grăbesc, simt că timpul mă presează, sunt ultimele bătăi ale lui 1973. Parcă aș fi exploratorul Robert Falcon Scott scriind în Antarctica cele din urmă rânduri, cu o mână degerată, înainte de a îngheța. Mi-e dragă pagina și, parcă, nu mă pot despărți de ea.

Vine Anul Nou! Cei din jur se bucură. Mă voi bucura și eu. Să ne bucurăm așadar!

 Adrian Săvoiu