24. Pantalonii mei cu flori

Pantalonii mei cu flori

Totul a pornit de la această fotografie cu Jimi Hendrix…

În anii de liceu, Jimi Hendrix a fost împăratul meu. Chitara lui Jimi aș fi ascultat-o în genunchi, ca pe o rugăciune. Cântecul său ”Hey Joe”, dar și concertul de la închiderea celebrului festival de la Woodstock 1969, le știam până la ultimul acord. În adolescență ore întregi stăteam lipit cu urechea de aparatul radio ”Philips” al tatei și savuram emisiunea ”Metronom” a lui Cornel Chiriac de la ”Europa Liberă”. Aici Jimi Hendrix era difuzat foarte des. Din când în când, cu noroc, îl puteam asculta și în vreo înregistrare pe bandă de magnetofon cu sunet curat ca lacrima, superioară audiției pe unde scurte de la ”Europa Liberă”, bruiată, plină de paraziți și țiuituri.

Pe când eu îl căutam cu disperare pe Jimi, embargoul asupra muzicii rock occidentale era aproape total în România anilor ’70. Oficialii regimului o considerau o formă de manifestare a ”decadenței”. Nu puteam asculta nimic la Radio România sau, ce să mai spun, la televiziune din trupele mele preferate Led Zeppelin, Black Sabbath, Pink Floyd și toate celelalte nume mari ale momentului. Dar, din când în când, spre marea mea bucurie, apărea câte o breșă.

În acei ani mama și tata erau abonați, în afară de cotidianul ”România liberă”, la mai multe reviste: ”România literară”, ”Contemporanul”, ”Lumea”, ”Cinema” și ”Flacăra”. Abia așteptam să sosească în poartă poștașul nostru Albuleț și să strige cu tărie de pe stradă: ”Poșta română!” Știam atunci că mă pot duce la cutia poștală ca să iau revista care mirosea încă a tipar proaspăt. Era un ceremonial săptămânal, mai ales vinerea, când soseau cele mai multe dintre aceste publicații. ”Flacăra” nu îl avea atunci la conducere pe Adrian Păunescu, care ulterior o va politiza insuportabil; era o revistă diversă, cu multe fotografii de calitate, unele color. În plus, ”Flacăra” mă atrăgea pentru că avea inserată, ce-i drept pe un spațiu modest, și o rubrică de muzică rock. Puteam citi acolo despre topurile internaționale, despre noutățile discografice occidentale, despre marii soliști și, din când în când, mai vedeam și câte o fotografie cu o formație din Vest. Le sorbeam din ochi. Dacă muzică rock puteam asculta la Radio ”Europa Liberă”, de văzut marile trupe vestice, nici vorbă, nu aveam cum. Cine știe, uneori mai putea să-mi cadă în mână, pentru un termen foarte scurt, vreun LP venit de peste graniță cu imagini pe copertă. Numai că la Câmpulung aceste LP-uri erau niște excepții.

În penuria absolută de imagini cu formațiile rock străine, către sfârșitul clasei a XII-a, o fotografie color din revista ”Flacăra” mi-a spart retina: inegalabilul Jimi Hendrix, așezat pe un fotoliu, îmbrăcat exotic cu o bluză înflorată și purtând ceva ce semăna a fi niște pantaloni cu flori. Un șoc: acesta este deci Jimi Hendrix! Îi știam melodiile pe dinafară, câteva le puteam fredona, știam date din biografia lui, dar nu-l văzusem niciodată. Am decupat fotografia din revistă și am luat-o cu mine, purtând-o ca pe o icoană. O vreme m-am uitat zi de zi la ea. Dar asta n-a fost totul. Pantalonii înflorați ai lui Jimi au început să mă obsedeze. Dacă Jimi e împăratul meu, dacă Jimi e îmbrăcat așa, dacă eu îl venerez pe Jimi, ce-ar fi să mă îmbrac și eu ca el?

Să mă îmbrac și eu ca Jimi! Ideea mi-a intrat cu totul în cap. În general, niciodată nu-i ceream mamei anumite haine. Mă bazam pe bunul ei gust în materie de vestimentație, recunoscut de altfel, și ce haine spunea mama că îmi trebuie era mai întotdeauna potrivit și pentru mine. Dar… acum am ajuns în ultimul an de liceu și pot avea și eu opțiunile mele! I-am spus mamei, arătându-i fotografia, că dacă niciodată nu i-am cerut ceva în privința îmbrăcămintei, acum o voi face. ”Vreau să-mi fac niște pantaloni ca ai lui Jimi Hendrix!” a sunat opțiunea mea fermă. Și i-am arătat fotografia. ”Pentru la vară, când plecăm la mare!” am mai adăugat. Mama s-a uitat la mine și a crezut că glumesc, dar curând, din încăpățânarea mea, a înțeles că nu e doar o glumă. A luat însă totul lejer, ca pe un moft de-al meu, total atipic în ce mă privește, căci nu făceam deloc mofturi la vârsta aceea, și am hotărât împreună să mergem în oraș ca să-mi cumpere un material cu flori pentru o pereche de pantaloni.

La magazin am ales ce am vrut și, când am solicitat ”1,30 m pentru o pereche de pantaloni”, vânzătoarea a făcut ochii mari. Cum să ceri un material cu flori, pe un fond roșu, ca să-ți faci pantaloni din el? Mama a privit cu detașare totul, a plătit  senină fără a se împotrivi, iar eu, extrem de satisfăcut, am luat pachetul. Am mers imediat la Marin Tarachiu, un croitor de lux al Câmpulungului, cu o specializare la Paris în 1936, de unde se întorsese și cu o diplomă, afișată cu mândrie în atelierul său. Marin Tarachiu era de multă vreme croitorul tatei, care își făcuse la el toate costumele și toate perechile de pantaloni.

Mama n-a mers ca de obicei cu mine la croitor, ceea ce m-a mirat, pentru că întotdeauna mă însoțea. M-a trimis de unul singur. Ajung în atelier. ”Aș vrea să-mi fac o pereche de pantaloni pentru la mare!” dau eu o explicație de principiu. Scot materialul și îl pun pe masă. Marin Tarachiu, un croitor foarte în vârstă și cu multă experiență, văzuse desigur multe materiale de pantaloni în viața sa. Ceea ce i se arată acum îl înțepenește. Cunoaște prea bine rigoarea alor mei în privința alegerii vestimentației, dar ce vede adus pe masa lui de croitorie îi creează perplexitate. Mă întreabă de două ori dacă vreau să-mi fac niște pantaloni din materialul pe care tocmai i l-am despachetat. Eu sunt ferm pe poziție. Comanda e comandă! Îmi ia măsurile, iar când vine vorba de măsurătoarea pentru evazeul de pe picior, eu mai adaug la manșetă încă 10 centimetri în plus față de ce-mi propusese dl. Tarachiu. Stilul hippy e doar în floare!

Pantalonii cu flori à la Jimi Hendrix sunt gata. I-am probat și i-am luat acasă. Mă uit la ei cu mare încântare. Mă gândesc, totuși: s-a mai văzut pe aici așa ceva? Simt un imbold: până voi pleca la mare mai este mult timp! Nerăbdarea nu-mi dă pace. Ce-ar fi să le fac o probă prin oraș? De vreme ce ai mei sunt plecați de acasă, încălcând consemnul stabilit cu mama (”Doar la mare!”), ies cu ei pe Bulevardul ”Pardon” din Câmpulung. Și, ca să semăn și mai mult cu Jimi Hendrix, să fiu un hippy, îmbrac și o cămașă cu flori, pe care mama mi-o cumpărase în vara trecută de la Constanța, ca potrivită în timpul verii pentru exotismul litoralului. De cum ajung pe Bulevard, toate privirile sunt atrase brusc de pantalonii mei. Funcționez ca un adevărat magnet. În dreapta, pe o bancă, se odihnește un domn în vârstă, care se uită la trecători. Mă fixează insistent când ajung în dreptul său și apoi își face cruce. Mă prefac că nu-l văd. Trec mai departe, nepăsător, bravând. De pe o altă bancă sunt luat iarăși în vizor. De data aceasta primesc apostrofări, exprimate printr-un mesaj cât se poate de clar: ”Nu e în toate mințile!” ”E limpede, mă consolez eu rapid, mediul local nu s-a copt încă!” și mă retrag spre casă, bombănit permanent din stânga și din dreapta.

La sfârșitul clasei a XII-a veștile despre dificultatea admiterii la Facultatea de Filologie din București, după ce fusesem avertizat mai înainte chiar de unii profesori, mi-au creat o oarecare neliniște. Am rugat-o atunci pe mama să îi solicite colegei sale de cancelarie de la Liceul Pedagogic Câmpulung, distinsei profesoare de limba română Fiora Popescu, o consultație pentru a mă verifica. Voiam să am un diagnostic și din afară. Am luat adresa și m-am prezentat la ora stabilită, îmbrăcat – cum altfel? – cu pantalonii mei cu flori. Profesoara Fiora Popescu, prietenă a mamei, descendentă din familia pașoptistului Popa Șapcă, fiică a renumitei directoare de școală normală Matilda Niculcea-Popescu, m-a primit cu multă bunăvoință și căldură. Am purtat un dialog de vreun ceas și jumătate și după aceea, edificată, profesoara mi-a zis să-i transmit mamei că, după aprecierea ei, cu ceea ce știu sunt deja intrat la facultate. Mi-a venit să sar în sus de bucurie. Nu pot spune că nu mi-a luat o piatră de pe inimă, dar la urmă a mai adăugat:

– Așa cum o cunosc eu pe maică-ta din cancelarie, nu o credeam capabilă să fie de acord să porți asemenea pantaloni! Spune-i, te rog, că m-a uimit profund!

Am crezut atunci că intru în pământ de rușine. Imediat m-am gândit că pantalonii mei hippy nu reprezintă cu niciun chip vreo opțiune a mamei, ci doar îndeplinirea unui moft al meu pentru vacanța de vară la mare. Nimic mai mult! Atât cât am putut, i-am explicat profesoarei Fiora Popescu că a fost strict ideea mea. Și am mai simțit ceva, în pragul acela de ușă al unui apartament de la etajul IV: pe cât de mult voiam să fiu ca Jimi (unde, la Câmpulung?), pe atât de mult doream să nu o fac pe mama părtașă la această extravaganță a mea. Am înțeles atunci prea bine că oricine se uită la mine, se uită de fapt și la mama. Și doar mama îmi spusese aceasta cu mulți ani înainte, încă din gimnaziu, când îmi călca așa de des pantalonii de uniformă, despre care eu credeam că sunt în perfectă stare.

Un moment luminos al ”biografiei” pantalonilor cu flori a fost prilejuit de invitația pe care profesoara mea de limba română Elisabeta Enescu a adresat-o câtorva elevi din clasa noastră, cu puțin timp înainte de examenul de bacalaureat. Ne-a poftit, mai mult ca gest al prețuirii, să-i facem o vizită ca să sintetizeze cu noi niște subiecte ce ar fi posibil să ne cadă la examen. În acea perioadă boala de a mă îmbrăca în pantalonii cu flori se generalizase și nu mai scăpam niciun prilej de a-i purta. M-am dus cu aceiași pantaloni care, nu cu mult timp înainte, treziseră reacții vehemente pe Bulevard și atât de fin-ironice din partea profesoarei Fiora Popescu, o femeie citită și umblată frecvent la Paris. Aici, însă, surpriză: de cum intru pe ușă, remarcând imediat cum sunt îmbrăcat, profesoara Elisabeta Enescu declară că vede îi pantalonii mei iconoclaști o expresie a spiritului rebel adolescentin și ideea în sine nu-i displace. Îmi mai spune că se potrivesc cu această vârstă a nonconformismului pe care și eu o trăiesc în prezent. M-am simțit brusc foarte bine și am fost cel mai activ în discuțiile despre literatură purtate în acea după-amiază însorită, aproape reducându-le la tăcere, prin exuberanța mea, pe colegele de clasă, care nu mă mai recunoșteau.

După bacalaureat am plecat la București pentru examenul de admitere la Facultatea de Filologie. Cu puțin timp înainte, tata mi-a intermediat o consultație pentru gramatică la marele lingvist Alexandru Rosetti, de care îl lega o veche prietenie. Am mai scris despre acest moment de neuitat al întâlnirii mele cu aristocratul Alexandru Rosetti. Nu dezvolt subiectul, pentru că acum sunt în discuție doar pantalonii cu flori. Alexandru Rosetti mă primește în locuința sa din centrul Bucureștiului, în str. Dionisie Lupu, și îl sună în fața mea pe Aurel Nicolescu, cadru universitar și mare specialist în gramatică, solicitându-i să mă primească pentru o verificare. Normal, Alexandru Rosetti nu își poate pierde vremea cu mine să mă verifice la gramatică. Prin telefon, Aurel Nicolescu mă invită chiar atunci la institutul de pe Calea Victoriei, unde lucrează. Ajung acolo, îmi deschide, purtăm o discuție prealabilă și îmi dă un test la gramatică. După ce îmi corectează testul, îmi spune că, după cele observate, sunt stăpân pe materie și crede că voi intra la facultate, în ciuda concurenței foarte mari. Dar, mai are ceva de adăugat:

– Tinere, sper că nu o să te duci la admiterea de la Universitate în pantalonii aceștia cu flori, așa cum ești îmbrăcat acum! Și pe chipul cercetătorului de la institut citesc însemnele clare ale dezaprobării.

Ce să-i mai explic cum stau cu Jimi Hendrix!? Ce să mai iau istoria pantalonilor de la capăt!? Mai important e că stau bine cu gramatica. Da, stau bine cu gramatica! Această idee mi-a rămas în minte în acele zile tensionate de dinaintea examenului și m-am dus la concurs cu mai multă încredere în sine.

De pantalonii mei cu flori nu m-am despărțit toată vara. I-am luat, bineînțeles, la mare unde au trecut complet neobservați în diversitatea coloristică de acolo. Nimeni n-a făcut vreodată vreo legătură între ei și Jimi Hendrix, ceea ce numai în capul meu exista. Cu excepția mamei, căreia îi explicasem, și a profesoarei Elisabeta Enescu, care nu m-a dezaprobat, nu știu dacă cineva a înțeles cu adevărat semnificația gestului meu iconoclast.

Pantalonii cu flori au avut însă, datorită împrejurărilor, o viață scurtă. N-au dansat decât o vară. Toamna se va prăpădi tata, apoi voi pleca în armată vreme de opt luni, iar după aceea va urma facultatea, unde opțiunile în materie de vestimentație vor fi cu totul altele. Ecoul ”existenței” lor efemere a durat însă mult, nu doar în memoria mea. După mai bine de douăzeci de ani, mergând la Colegiul Tehnic ”Anghel Saligny” din București, mă întâlnesc cu o fostă colegă de facultate, acum profesoară de limba română. Nu ne-am mai văzut niciodată de atunci, ne recunoaștem și fiecare vrea să-i readucă celuilalt în memorie un detaliu al vremurilor de demult. Cine să înceapă? Eu, desigur, că așa se cade. Dar nici fosta colegă nu stă mai prejos cu identificarea însemnelor trecutului nostru comun. Folosind apelativul ”Savoa”, un fel de franțuzire a numelui meu de familie, utilizat curent de apropiați în vremea facultății, îmi spune:

– Cum să uit, Savoa, că în mulțimea aceea de candidați veniți la examenul de admitere la facultate era unu’ îmbrăcat în niște pantaloni cu flori!?

Adrian Săvoiu

Reclame