Străbunicul: Pătru Săvoiu

Străbunicul : Pătru Săvoiu / Paisie Monahul  (1837-1917)

Paisie Monahul (1837-1917)

La câţiva ani după zavera lui Tudor Vladimirescu, atunci când în Muntenia evenimentele  se liniştiseră şi viaţa intrase în matcă, de dincolo de Carpaţi, din Transilvania, plecau spre sud, înspre Bărăgan, pe calea lungă a transhu­manţei, trei păstori. Porniseră din apropierea Branului, de la Moeciu, sat de sub munte, cu gospodării înstărite şi oameni aprigi ca locurile. Lucrau la pădure ori îşi purtau turmele de oi şi de vite spre înălţimile muntelui, unde, nu rareori, în sălbăticie, se întâlneau cu lupul şi cu ursul. În drumul lor spre miazăzi, cei trei păstori, cu turme mari, de câteva sute de oi, au trecut pe la Fundata hotarul Munteniei şi s-au lăsat către Rucăr. Mai la vale, de cum au scăpat din strânsorile Carpaţilor, zarea s-a deschis şi au întâlnit depresiunea Câmpulungului, ascunsă între muscele şi apărată de vânturile reci ale înălţimilor. Dincolo de platoul Gruiului, peste apa numită Bughea, în ţinutul Muscelului, zice-se că păstorii ar fi găsit un teren fără stăpân, nelocuit de nimeni. Iarba era grasă, locul ferit, apa din belşug. Aici şi-au săpat adăposturi, iar apoi şi-au întemeiat familii şi s-au statornicit în Muscel câte zile au mai avut.

Unul dintre cei cu oile, bărbat ca de 30 de ani, se numea Moise Săvoiu şi era fiul preotului din Moeciu. Trecând Gruiul descoperise un tăpşan bun, sub botul unui deal ce domina apa Bughii şi aici şi-a făcut sălaşul pentru a trece de prima iarnă. N-a mai ajuns în Bărăgan şi nici nu s-a mai întors acasă la Moeciu, în ţinutul său de baştină. Locul din Muscelul de sub munte îi plăcea.

Vremea a trecut şi într-o zi, prin împrejurimi, Moise, cel căruia tatăl îi hărăzise un nume coborâtor din Vechiul Testament, a ochit o fată sprinţară care i-a aprins inima. Şi-a pus în cap să se însoare, iar fata, Stana pe nume, deşi abia ieşită din copi­lărie, n-a stat prea mult pe gânduri şi i-a devenit nevastă. Harnică la treburile casei, Stana a fost harnică şi la făcut copii, căci i-a dăruit patru vlăstare lui Moise, feciorul de preot răzleţit între dealurile Muscelului.

Într-o dimineaţă a anului 1838 după Hristos, în curtea casei de la Mălin a lui Moise Săvoiu câinii au dat glas la apropierea unui străin. Moise a aflat cu surprindere că acesta venea de la ocârmuire cu numărătoarea sătenilor şi în scripte avea înscris cuvântul „catagrafie“. Noul sosit se interesa răbdător de toate: de-i român au ba gospodarul, câte guri sunt de hrănit, ce animale are, cât pământ, câţi pomi şi alte d-alde d-astea. Moise, stăpâ­nul locului, uşor uimit că pe cineva ar interesa asemenea lucruri, dar şi cu respect faţă de omul trimis de stăpânire, care avea ştiinţa scrisului şi pe cea a cititului, căci făcea însemnări ciudate pe un catastif, a declarat limpede totul: este român, e moşnean, are 40 de ani, iar pe Stana, în vârstă de 25 de ani, o ţine de nevastă. Are cu ea trei copii: pe Maria, de 8 ani, pe Rafira, de 3 ani, şi pe Pătru, de 1 an. Mai îngrijește de doi boi, de o vacă, de douăzeci de oi şi are două pogoane şi jumătate de fâneţe. Din cei treizeci de pruni, dacă dă Domnul şi este un an bun, face ţuică. Mai are un frate, pe Niţă Săvoiu, de 30 de ani, cu nevastă, Zoiţa. Pe când se treceau toate acestea în bizarul cata­stif, Moise nu-l putea declara încă pe Iosif, viitorul fiu şi ulti­mul lui născut, pe cale de a se plămădi în pântecele soției.

Timpul s-a scurs pe nesimţite şi, după ani, toţi cei patru copii ai lui Moise Săvoiu îşi vor întemeia gospodării şi se vor statornici pe la casele lor. Cele două fete, Maria şi Rafira, măritate, îşi vor urma soţii prin alte părţi şi se vor îndepărta de casa tatălui, iar Iosif, cel căruia de la o vreme începuse să i se spună „învăţătorul“, căci învăţase carte şi-i povăţuia cu drag pe copii, se va depărta şi el de bătătură. Numai Pătru rămăsese alături de tatăl său, la Mălin, pe locul unde Moise poposise la venirea de peste Carpați.

Sosin­du-i vremea însurătorii, Pătru şi-a luat nevastă din neamul lui Piţigoi şi la căsătorie şi-a construit casă nouă: o tindă lungă, din care intri în două odăi, cu spa­tele la crivăţ şi cu faţa spre căldura sudului. Jos și-a săpat pivniță, iar podul îl folosea ca afumătoare. De aici, de pe vârful dealului, putea să îşi facă privirea roată. În stânga, spre nord, ochiul i se oprea pe depărtările Iezerului, Păpușii şi pe culmile Boldului, pentru ca să i se lase apoi pe vârfurile Măgurii, ale Mateiaşului şi pe rotunjimile Leaotei. Cu soarele amiezii în faţă, vedea platoul Gruiului şi, peste el, dealurile Creţişoarei şi ale Măţăului. În dreapta, culmea împădurită a Ciocanului străjuia asfinţitul, iar în spate, muscelele dinspre Albeşti închideau cercul.

Întâia nevastă a lui Pătru Săvoiu a murit de tuberculoză, la opt ani de când o luase. Nu făcuse copii, iar ea nu plăcuse celor din neamul lui, căci, zice-se, ar fi fost o femeie de nimic. Pătru s-a resemnat în faţa fatalităţii şi după o vreme a aflat prin apropiere, în Hulubeştii Bughii de Jos, o femeie harnică și plină de vitalitate, a cărei pricepere în ale casei nu i-a displăcut. Pătru era acum un bărbat în floarea vârstei; avea spre 40 de ani şi nu mai putea întârzia. Cea peţită, Oprina Grecu, bătea spre 24, iar când bărbatul a cerut-o de nevastă, aceasta nu l-a refuzat. Căsătorindu-se, Pătru a luat-o acasă la Mălin pe Oprina care, deprinsă de la părinţi cu munca grea şi cu buna rânduială a casei, ducea aici toată gospodăria. La un an de la căsătorie, când în satele din jur începuseră să se întoarcă soldaţii care prin luptă înclinaseră la Plevna și Smârdan steagul turcului, Oprina a simţit că-i mişcă în pântece copilul. Era băiat şi l-au botezat cu numele Ion. Curând, după un alt an, vedea lumina zilei Maria, cea care-i va ţine de acum încolo tovărăşie fratelui mai mare Ion în giumbuşlucurile vârstei. Cei doi copii, Ion şi Maria, veneau parcă pe lume ca să umple un mare gol: Moise Săvoiu, întâi-stătă­torul pe aceste locuri, întemeietorul familiei Săvoiu, se prăpădise.

Prin moartea bătrânului Moise, botezat cu nume coborâtor din Biblie, căruia în pomelnicele familiei i se va atribui de acum înainte cognomenul „Ciobanul“, şi prin rostuirea celor­lalţi descendenţi ai săi prin alte locuri, Pătru Săvoiu a rămas staroste în casa pe vârful Mălinului. Cei doi copii îi creşteau, nevasta era în plină putere, gospodăria îi era îmbelşugată, ţuica de prune îi umplea an de an butiile cele mari și mergea la vânzare. Viaţa părea a curge mai departe după tipicul locului.

Ceva s-a întâmplat însă. Se spune că într-o seară Pătru se întorcea de la Câmpulung acasă;  vânduse la târg mai multe produse din gospodărie şi avea asupra lui mulţi bani. Nişte oameni netrebnici aflaseră și s-au luat pe urma lui. Au plănuit să-l piardă ca să-l prade de toată agoniseala. Se lăsase noaptea şi, venind spre casă pe platoul pustiu al Gruiului, Pătru a simţit fiorul rece al urmăritorilor. Îl ameninţau din urmă cu vorbe cumplite şi, de la o vreme, a început să se teamă. Urmăritorii s-au apropiat și i-au strigat că nu mai are speranţe de salvare.

La adăpostul întunericului, în disperare, Pătru s-a ascuns într-o groapă şi a cerut protecţia Celui de Sus ca să scape cu viaţă. În acest moment de mare cumpănă a vieții s-a întâmplat o minune. Urmăritorii, orbiți parcă, i-au pierdut urma, după ce au trecut la numai doi paşi de cel ascuns în groapă. În acea noapte cumplită, rămas în viață, Pătru a jurat că se va călugări şi va merge în pelerinaj la Ierusalim. Curând, cel care în viaţa de mirean purta numele Pătru Săvoiu, a devenit călugărul Paisie Monahul. A hotărât că locul său de acum înainte este la mânăstire şi s-a stabilit  la schitul Stânişoara din zona Vâlcei, în cuibul de vulturi de sub muntele Cozia.

În jurul anului 1900, după ce și-a vândut boii din gospodărie, cu 600 de galbeni asupra sa, călugărul Paisie Monahul a hotărât să plece în pelerinaj la Ierusalim, întovărăşit de un prieten din Lereşti. A pornit la drum într-o toamnă, iar drumul a fost lung și greu. A ajuns într-un ținut aspru, sărăcăcios, lipsit de vegetație. Nimic nu semăna cu verdeața Mălinului natal. A stat aici din toamnă până în primăvară. Ca să rămână cu o amintire, călugărul şi-a făcut la Ierusalim o fotografie. Imaginea îl înfăţişează aşezat, îmbrăcat în haine negre de monah, cu barba lungă şi cu mătănii în mâna stângă.

Neadaptat cu locul, călugărul a rămas la Ierusalim vreme de o jumătate de an, până la Înviere. Aici a trăit minunea. În sâmbăta de dinaintea Paștelui, lângă Sfântul Mormânt, pe când adunarea cânta ”Doamne miluiește”, în mână i s-a aprins Lumina Sfântă. Ardea în palma sa, cu o flacără albastră, fără să-l frigă. Atunci Paisie Monahul a simţit, cutremurat, pu­terea dumnezeiască. Marcat, cu faţa iluminată de revelaţie, a luat calea spre ţară şi nu s-a mai întors niciodată acasă, la casa lui de la Mălin, unde se născuse şi unde soția îl aştepta de atâta vreme.

Oprina nu s-a împăcat uşor cu gândul călugăririi lui Pătru. Aveau doi copii şi gospodărie grea. Trecuse şi ea printr-o asemenea „criză“, dar după două săp­tămâni de călugărie se vindecase şi se întorsese acasă la ai săi. Acum plănuia să-l readucă în bătătură pe „fugar“. A pregătit un cal şi plecând singură din Mălinul Muscelului pe cărările de sub munte, după mai bine de două zile de drum neîntrerupt, l-a descoperit pe Paisie Mohahul în sihăstria schitului Stânişoara, sub muntele Cozia. Au stat de vorbă, dar nu l-a putut convinge să se întoarcă acasă. Tot ce a reuşit să obţină de la călugăr a fost să-l poată vedea din când în când. Cum faţă femeiască nu se putea arăta la schit, au stabilit un loc în singurătatea împrejurimilor unde, la dată fixă, nevasta venea cu de-ale gurii. Schimbau câteva vorbe, Paisie se inte­resa de copii, de neamuri, de ce mai este pe acasă. Femeia pleca tristă, cu un gol în suflet. La schitul Stânişoara Paisie Monahul alesese să trăiască întru Domnul.

Nu rareori, în sălbăticia  Stânişoarei din ţinutul Vâlcei, dinsus de apa Oltului, călugărul Paisie Monahul, care se apropia de 80 de ani, departe de vuietul războiului care tocmai începuse, se gândea la cei de acasă. Într-o zi i-a venit de acolo o veste cumplită: Ion, fiul său, cel care rămăsese să-i ţină acasă locul, se prăpădise în război, împuşcat în luptă de nemţi la Malu cu Flori, pe apa Dâmboviţei. Iar cum o nenorocire nu soseşte niciodată singură, a mai aflat că şi celălalt Ion, ginere-său, soţul Mariei, fiica lui cea mică, a fost răpus tot de glonţ duşman. Bătrânul a plâns de durere şi a simţit cum ceva se rupe în sufletul lui. Pe zi ce trece s-a stins ca o lumânare. Câteva luni mai târziu, în 1917, călugării l-au îngropat alături de alţi monahi în micul cimitir din  schitul Stânişoara.

                                                                                                     

                                                                                              Adrian Săvoiu

Anunțuri