Tatăl: Benone Săvoiu

Tata: Benone  Săvoiu (1910-1973)

La jumătatea veacului trecut, putea fi zărit trecând pe bulevardul „Pardon” din Câmpulung-Muscel un bărbat înalt, bine legat, purtând întotdeauna pălărie. Siguranţa pasului, figura zâmbitoare, salutul larg, plin de politeţe, făcut întotdeauna cu ridicarea pălăriei de pe cap, firea jovială, hainele întotdeauna în tonuri deschise, de preferinţă bej, făceau din profesorul Benone Săvoiu un „personaj” inconfundabil.

Născut la 19 martie 1910 în localitatea Mălin (Bughea de Sus) de lângă Câmpulung-Muscel, Benone era descendentul unei familii de moşneni. Dinspre partea tatălui, străbunicul său Moise Săvoiu se sta­bilise în zona Muscelului venind de peste munţi, de la Moeciu, după zavera lui Tudor Vladimirescu.  Dinspre partea mamei, spiţa familiei Isbăşescu este identificabilă în acte până la jumătatea veacului al XVIII‑lea.

Rămas orfan de tată în urma războiului, copilul s‑a ţinut de învăţătură. La Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung-Muscel a fost elevul meritoriu al unor străluciţi profesori ai timpului: printre ei, lingvistul Ion Ţicăloiu, cu doctoratul luat în Germania, Dumitru Baciu, profesor de limba franceză, autor de studii şi articole, sau Gheorghe Şapcaliu, un enciclo­pedist care stăpânea la perfecţie limbile elină, latină, slavonă, germană şi franceză. Cu examenul de bacalaureat trecut în anul 1930, Benone Săvoiu s‑a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. A fost studentul lui Nicolae Cartojan, Mihail Dragomirescu, Dimitrie Caracostea, C. Rădulescu-Motru, a audiat conferinţele lui Nicolae Iorga ori ale lui Mircea Eliade, a trăit din plin efervescenţa culturală a perioadei interbelice.

Nu trecuseră decât patru luni de la stingerea din viaţă a lui Mateiu I. Caragiale când Benone Săvoiu, student în ultimul an la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, îşi susţinea în mai 1936 lucrarea de licenţă în filologie modernă cu o teză despre personalitatea şi opera lui Mateiu I. Caragiale.  Câteva recenzii abia publicate şi lipsa oricărei cercetări critice mai amănunţite despre creaţia lui Mateiu ofereau perspectiva unei investigaţii mai largi, într-o perioadă când „mitul Mateiu I. Caragiale” nu se născuse încă.

Lucrarea de licenţă Mateiu I. Caragiale – omul şi opera, publicată postum în 2010 la Editura Ars Docendi din Bucureşti, este o investigaţie care în momentul redactării pornea de la o bibliografie extrem de redusă, pentru că până în 1936 se scriseseră doar câteva articole despre creaţia scriitorului. De aici dificultatea cercetării operei unui autor care încă nu intrase în conştiinţa publică. De bună seamă că Benone Săvoiu a manifestat un ataşament aparte pentru Mateiu I. Caragiale. Aceasta rezultă nu numai din felul în care îl priveşte pe Mateiu‑omul, dar şi din analiza pe care o face operei sale. Chiar şi stilul lucrării se contaminează, pe alocuri, de întorsătura frazei mateine. Teza de licenţă a lui Benone Săvoiu consacrată lui Mateiu I. Caragiale, aducând în prim-plan un autor a cărui „cotă de piaţă” a crescut spectaculos în ultimele decenii, este structurată în cinci capitole. În cel dintâi se face o prezentare a personalităţii autorului, pusă în legătură cu opera care, până la un punct, este o autobiografie deghizată. Capitolul urmă­tor analizează poeziile lui Mateiu, dominate de figuri emble­matice ale trecutului nostru, precum Domniţa, călugăriţa, „cuceritorul”, „războinicul” etc. Cel de-al treilea capitol, prin investigaţia făcută nuvelei Remember, îl integrează pe autor într-o familie de spirite din care mai fac parte scriitori precum Barbey d’Aurevilly, Villiers de L’Isle Adam, Edgar Allan Poe sau Oscar Wilde. Capitolul patru este dedicat capodoperei Craii de Curtea-Veche, anali­zându-se conţinutul acestui roman insolit, puţin cunoscut cititorilor de atunci. Capitolul final, Privire generală asupra operei, cel mai complex şi mai bine realizat, extinde cercetarea Crailor… şi a nuvelei Remember, prin relaţio­na­rea cu alţi autori din literatura română şi universală, punân­du-se în evidenţă stilul aparte al prozei lui Mateiu, văzut ca o realitate inde­pen­dentă ce se suprapune povestirii.

Colegul de facultate al lui Benone Săvoiu, scriitorul şi caricaturistul Neagu Rădulescu îl va imortaliza ca personaj literar şi, cu numele Benone Vasilescu, îl va portretiza   într-una dintre nuvelele sale intitulată Examen cu Sfântul Sisoe, evocare plină de umor a vieţii universitare bucureştene :

Până atunci, apare pe uşa din fund, de lângă ascensor, trupul masiv cu mâinile bălăngănind în dreapta şi în stânga, al lui Benone Vasilescu. Mamutul, aşa cum l-au poreclit bobocii gureşi din anul întâi, înoată foarte puţin graţios pe deasupra valurilor de studenţi şi studente şi se opreşte în faţa mea, mângâindu-şi cele două firicele de mustaţă care îi umbresc buzele şi care, se laudă el, au subjugat toate inimile Câmpulungului. Nu există femeie pe bulevardul „Pardon” care să nu-i poarte fotografia în poşetă lângă cruciuliţa Sfintei Vineri.

Pe baza diplomei de licenţă în Filosofie şi Litere, eliberată de Universitatea din Bucureşti şi semnată de ministrul Instrucţiunii la 18 ianuarie 1937, absolventul şi‑a început cariera didactică. În acelaşi an, ca licenţiat al Universităţii din Bucureşti, a obţinut certificatul Seminarului Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu”.

Benone Săvoiu a fost profesor de limba şi literatura ro­mână vreme de 36 de ani. Abia ieşit din amfiteatrele facultăţii, l‑a suplinit pe profesorul şi criticul literar I.M. Raşcu la Liceul „Gh. Şincai” din Bucureşti. A predat apoi la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, la Liceul de Aviaţie din Mediaş, pentru ca din 1940 să se stabilească la Câmpulung-Muscel, oraşul natal, unde va profesa la Şcoala Normală „Carol I” şi în diferite alte instituţii de învăţământ, până în anul 1972. Toate seriile de elevi şi‑l amintesc ca pe un profesor cu o solidă formaţie intelectuală.

Spirit integru, pasionat de profesiune şi dedicat meseriei sale, Benone Săvoiu a străbătut scrâşnind din dinţi anii grei de după reforma învăţământului din 1948. Teza de licenţă trădează talentul pentru analiză şi investigaţie literară al fostului student la Litere. Vremurile tulburi de după instaurarea comunismului nu-i vor mai lăsa însă libertatea de a se exprima şi profesorul s-a consolat cu prestigiul catedrei şi respectul celor din jur. Fragmentul dintr-o scrisoare a unui fost elev poate fi edificator:

  Stimate domnule profesor, vă rog a nu vă fi cu supărare, dar cele de mai sus sunt bucurii reţinute în timpul unui an, când d-voastră de la catedra înaltă de lemn masiv, sau rezemat de perete, între două calorifere, ne vorbeaţi răspicat fie de viaţa lui August Treboniu Laurian, fie de primele poezii ale lui Văcărescu sau ale altui poet sau scriitor al cărui cap se poate numi geniu. Nu, domnule profesor, nu vă voi uita niciodată, nici felul d-voastră de a vă purta cu noi şi nici felul d-voastră de a fi.

La începutul anilor ’50, tocmai sosise la Câmpulung-Muscel, întoarsă de la Bucureşti, unde făcuse studii superioare în matematică, Ileana Stănescu, acum profesoară la Şcoala Normală „Carol I”. Deşi urmase ştiinţele exacte, pasiunea cea mare îi era literatura, căci fosta elevă a Liceului de Fete din Câmpulung-Muscel fusese cea dintâi între colegele de clasă la acest obiect, excelând în compuneri, dar mai ales într-o ciudată încăpăţânare de a nu lăsa necitită nicio carte recomandată de profesoara de română pentru bibliografia şcolară. Fiică de învăţătoare, crescută din puţin, Ileana lua totul în serios când era ceva de realizat, conducându-se în mod declarat după deviza „Fă bine tot ce faci.”

Fire romantică, interiorizată puţin, plină de sensibilitate, fata învăţătoarei îi va fi plăcut de bună seamă chiar de la prima întâlnire pe bulevardul „Pardon” lui Benone, care s-a hotărât repede să se aşeze la casa lui, cerând-o în căsătorie. Una dintre primele fotografii realizate împreună îi arată  fericiţi, privindu-se unul pe celălalt. Şi-au construit locuinţă în oraş, pe strada Parcul Mirea, la nr. 11,  sub platoul Gruiului, de unde poţi privi în voie munţii. În acest mic univers au trăit amândoi până în septembrie 1973 bucuriile simple ale vieţii, rânduite de când este pământul.

 

                                                                                              Adrian Săvoiu