23. Cum, și oamenii mari mint?

Cum, și oamenii mari mint?

Zilele de huzur de la bunica s-au terminat. Pentru că am deja 5 ani, ai mei au hotărât să mă dea la grădiniță. Nu mai au cu cine să mă lase acasă, fiindcă trebuie să meargă și ei la școală. Mama mi-a pus într-o gentuță tot ce-mi trebuie. Zi de zi voi merge la grădiniță cu această gentuță. Plec de dimineață cu mama și ajung în fața unei clădiri mari, în centrul orașului. De cum intrăm, o doamnă binevoitoare ne întâmpină. Mama îmi spune că este doamna educatoare. Se vede că mama și doamna educatoare se cunosc fiindcă, după ce mama mă prezintă, vorbesc fel de fel de lucruri necunoscute mie. Mama scoate dintr-o pungă o cană și o farfurie. Vor fi ale mele de acum înainte și doamna educatoare le așază într-un fel de despărțitură, pe un raft. Îi spune mamei că de fiecare dată când mâncăm îmi voi folosi cana și farfuria mea, care vor fi luate de aici. Fiecare copil de la grădiniță are cana și farfuria lui. Doamna educatoare se arată binevoitoare cu mine. Iar cu mama este numai un zâmbet. Îi mai comunică mamei cum va fi programul meu și alte amănunte care pe mine nu mă interesează. Mama își ia la revedere și pleacă.

La grădiniță nu e nici bine, dar nici rău. Avem ce învăța și, în plus, am cunoscut atâția copii. Știu, pentru oricine m-ar întreba, cântecele și poezii, deoarece facem ceea ce aici se numește ”activități”. N-aș spune că duc neapărat dorul zilelor de huzur de la bunica. Numai că nu stau la grădiniță până la prânz, așa cum credeam. Abia după-amiază, mai către seară, vine mama sau tata ca să mă ia acasă. În prima zi, la masa de prânz, doamna educatoare mi-a dat cana și farfuria mea cea nouă, pe care mama mi le-a cumpărat special pentru grădiniță. Au niște culori vii și le-aș recunoaște imediat dintre toate celelalte. A doua zi însă am așteptat în zadar cana și farfuria mea. Mi s-a dat altă cană și altă farfurie, mult mai urâte ca ale mele. Iar cana mai era și ciobită. Încet, încet m-am învățat: nu trebuie să mai aștept cana și farfuria mea, așa cum mi-a spus în prima zi doamna educatoare de față cu mama. Am văzut însă că o fetiță primește în fiecare zi la masă cana și farfuria ei. Ba, mai mult, are lingura și furculița ei și totdeauna stă la masă în același loc, unde i se aduce tot ce îi trebuie. Am auzit, și toată lumea știe asta, că este fata doamnei inspectoare.

Deși aș vrea să plec acasă la prânz, nu se poate. Rămânem cu toții să mâncăm și după asta vine culcarea. Este obligatoriu! Îți este sau nu somn, te bagi în pat și nu mai miști. Doamna educatoare este vigilentă și le atrage atenția celor care se foiesc în pat. Acasă n-am fost învățat să dorm după-amiază. Nu se lipește somnul de mine neam. Dar mai este ceva. Nu doar că nu am voie să mișc în pătuț, trebuie să stau cu ochii închiși, chiar dacă nu pot dormi. Asta e regula. Nu vrei să dormi, foarte bine! Nu miști și stai cu ochii închiși. În caz contrar doamna educatoare are o linie, iar eu am observat că linia e foarte lungă și, când ți-e lumea mai dragă, te altoiește cu ea. Acum știu ce e de făcut: trebuie să mă prefac că dorm. Dar asta nu-mi place deloc. Când vine vorba de somn ajung la  momentul cel mai nesuferit al zilei.

După-masa vin părinții sau bunicii să ne ia acasă. Stăm să îi așteptăm într-o săliță de la intrare, care are de jur-împrejur scăunele. Când ni se spune să mergem aici știm că programul s-a terminat. Astăzi  nu înțeleg de ce mama întârzie atât! E mereu foarte punctuală, mai ales că am înțeles de la ea că imediat ce termină orele la școală trece pe la grădiniță ca să plecăm împreună acasă. N-au mai rămas în sălița de așteptare decât doi copii: eu și un băiețel de vârsta mea. Ne-am plictisit grozav. Pe toți ceilalți i-au luat acasă și pe noi ne-au uitat părinții aici. Nu mai avem răbdare să stăm pe scăunele. Începem să ne hârjonim și să ne alergăm. Aici nu ne controlează nimeni, pentru că doamna educatoare este înăuntru. Veselia noastră e acum fără margini. Am descoperit că ne putem amuza și astfel plictisul ne trece.

Deodată se deschide ușa. Nu, nu e ușa pe unde vin părinții sau bunicii. E ușa care dă spre sala noastră de ”activități”. Iar în ușă este doamna educatoare. Are în mână linia cea lungă.

-Ce-i cu gălăgia asta aici?, vine întrebarea iritată a doamnei educatoare.

Până s-apuc să mă dezmeticesc, căci la asta nu mă așteptam, harști! mă altoiește imediat doamna educatoare. Linia cea lungă mi se lipește instantaneu de pulpa dreaptă a piciorului, cu un plesnet ascuțit. Sunt în pantaloni scurți. Simt o arsură vie. Așa arsură am mai simțit doar când la bunica, din neatenție, m-am atins de soba încinsă. Mă potolesc imediat din joacă. Puștiul de lângă mine își ia și el porția, dar … e foarte norocos. Are pantaloni lungi și plesnetul liniei este mult mai înfundat. Nu-l doare. În timp ce eu sunt stană de piatră, el chiar zâmbește. După ce liniștea a fost restabilită, amândoi stăm smirnă și doamna educatoare se reîntoarce în sala de ”activități”.

În sfârșit, vine mama să mă ia. Nu suflu o vorbă despre cele întâmplate, apăsat parcă de vinovăție. Îi povestesc nimicurile de peste zi. Ajung acasă și pulpa piciorului mă ustură îngrozitor. Când mă uit văd o dungă uriașă, roșie, care a ieșit în relief. Pun mâna și constat că dunga roșie arde. Frige așa cum îmi frigea pielea când nu m-am mai dus la grădiniță pentru că, mi-a spus mama, sunt bolnav. Încerc să mă feresc de mama să nu vadă. Dar inevitabilul se produce. Mama a observat. E foarte preocupată de umflătura mea roșie, uriașă, de pe picior. Nu știe ce este. N-am ce face și trebuie să mărturisesc. Explic: ne-am jucat și doamna educatoare m-a plesnit cu linia cea lungă, drept pedeapsă.

Mama nu mă crede. Cum să mă plesnească în așa hal dintr-atât? Îmi spune că cine știe ce-am făcut, ”jocuri din alea de-ale voastre”, chiar acestea au fost cuvintele ei. Eu o țin una și bună. Îi povestesc din nou cum s-a petrecut totul. Nu poate să creadă. Va merge mâine cu mine la doamna educatoare ca să afle de la dânsa ce s-a întâmplat cu adevărat și de ce eu nu vreau să-i spun. Apoi îmi pune comprese cu apă rece pe umflătura roșie care continuă să mă doară îngrozitor.

A doua zi, ca de obicei, mă duc cu mama la grădiniță. Dar mama nu mă mai lasă la intrare. Vine cu mine înăuntru. Doamna educatoare ne întâmpină pe amândoi cu zâmbetul pe care îl cunosc din prima zi când am venit aici. Mama discută cu doamna educatoare nu mai știu ce și apoi ajunge la subiect:

-Mi-a spus Adrian că ieri s-a jucat în sala de așteptare și l-ați plesnit cu o linie peste picior. Și mama îi arată urma roșie, umflată încă, de pe pulpa mea.

-Vai, doamnă profesoară Săvoiu, cum puteți crede dumneavoastră că aș fi putut să fac așa ceva? Cum aș fi putut să-l plesnesc tocmai pe el, care este un copil atât de cuminte? Cine știe pe unde s-a jucat el, ce prostioară o fi făcut și v-a spus că l-am plesnit eu?

În acea clipă am înlemnit. Nu-mi vine să cred ce aud. De când am venit la grădiniță doamna educatoare este cea care ne învață cum să nu facem rău unul celuilalt, ne învață cum să ne purtăm între noi, ne învață ”cum să ne comportăm în societate”. Eu am crezut orbește în tot ce ne-a spus până acum. Cuvântul ei a fost lege. Acum, de față cu mama, uitându-se în ochii mei, spune atât de firesc că nu e adevărat, ea nu m-a plesnit cu linia. Cum, chiar doamna educatoare a putut să nege ce am văzut amândoi, și ea și eu, cu doar o zi înainte? Nu mai înțeleg nimic. Îmi închipuiam până acum că doar noi, copiii, mințim ca să nu fim pedepsiți pentru năzbâtiile noastre. Dar oamenii mari? Cum, și oamenii mari mint? Cum, chiar și doamna educatoare minte?

Mama este total nedumerită. Pe cine să creadă? Să mă creadă pe mine, un copil? Să o creadă pe doamna educatoare? Parcă totuși nu e foarte convinsă de explicațiile doamnei educatoare. Până și eu am observat câtă energie pune ca să explice. Prea multă energie! Mama trebuie să plece pentru că va începe în curând orele. Mă va lua după-masă, la ora știută.

Cum am ajuns seara acasă, mama se uită din nou la piciorul meu. Roșeața s-a transformat într-o mare vânătaie. Din nou mă pune să-i povestesc ce s-a întâmplat și eu din nou îi relatez exact ceea ce îi povestisem și aseară. Mama stă să se gândească și … nu-mi vine să-mi cred urechilor. Mama îmi dă dreptate și spune că pe mine mă crede, și nu pe doamna educatoare. Nu mai are nicio îndoială că așa s-a întâmplat, cum i-am povestit eu.

Nu i-am mărturisit niciodată doamnei educatoare că mama m-a crezut pe mine. Dar voi rămâne profund zguduit de această întâmplare măruntă: ni s-a spus mereu la grădiniță că noi, copiii, trebuie să ne comportăm corect, să nu mințim, ca să ajungem oameni mari. E ceva să ajungi om mare! Iar eu am constatat acum că oamenii mari mint.

Adrian Săvoiu